Sa stabilim un lucru: afacerile sunt reci. Si cand auzi ca cineva doarme si in masina de grija unui business cu vaci care nu-i apartine, vrei s-o cunosti.
Mergem cu geamurile deschise, pentru ca in masina e un miros greu, de iod si de balega, care-ti intra in haine si-ti intra in piele, si din Skoda Cristinei Constantinescu nu cred ca mai iese vreodata. E prima zi mai rece din toamna asta lunga. Ploua cu insistenta, de cateva ore, si inaintam greu, printr-un trafic ametit.
Ferma Tnuva e la 20 de kilometri de Bucuresti, spre Giurgiu, la Adunatii-Copaceni. Trebuie sa facem 30 de minute, ajungem dupa aproape doua ceasuri; ar trebui sa am baterie la reportofon, nu am nici macar la telefon; trebuie sa ma concentrez pe cifre, dar ma tot gandesc la altele: uite aici o femeie care de cateva luni doarme cel mult patru ore pe noapte, iar uneori, cand e prea obosita sa mai plece spre casa – unde o asteapta doi copii mici si un sot – atipeste in masina sau trage la hanul din apropiere.
Chiar azi, inainte sa pornim spre ferma, a fost la spital cu Maria, care are cinci ani si merge la gradinita, si a operat-o de polipi. Acum, dupa cateva ore, e in masina cu mine pentru a doua vizita la Adunatii-Copaceni.
Fosta ferma Tnuva, care asigura o patrime din laptele procesat la fabrica Tnuva de la Popesti Leordeni, nu e afacerea ei. A fost afacerea altora, pe care creditorii vor sa o vanda, cu ajutorul Cristinei si a colegilor ei de la ZRP Insolvency – firma de insolvente a casei de avocatura Zamfirescu, Racoti, Predoiu – ca sa-si recupereze din creante.
Povestea e simpla, de business: investitorii au venit in 2003 (din Israel), au investit in total peste 50 de milioane de euro in fabrica de procesare de la Popesti-Leordeni si in ferma de la Adunatii-Copaceni, cifrele i-au nemultumit, au decis sa plece – au inaintat procedura de insolventa, au intrat in faliment. Acum, masa credala trebuie sa recupereze cat mai mult din creanta de 117 milioane de lei (peste 25 de milioane de euro).
BRD, Banca Romaneasca si National Bank of Greece sunt principali creditori – au impreuna mai bine de 50% din datorie – si pot propune administratorul judiciar, spre aprobare, celorlalti creditori.
Asa a ajuns ZRP Insolvency sa se ocupe de afacere. Mai precis, de vanzarea afacerii.
Au fost organizate, pana acum, mai multe licitatii. S-a plecat de la 6,7 milioane de euro, s-a ajuns la 2,5 milioane de euro, exclusiv TVA, la ultima licitatie, de acum cateva zile. Ferma nu s-a vandut si continua sa existe si sa functioneze (chiar mai bine decat atunci cand a fost preluata) datorita eforturilor Cristinei Constantinescu si Elenei Cosma, cea care conduce ZRP Insolvency.
Interes de investitie exista, sunt discutii, unele sunt mai avansate decat altele. E vorba de investitori straini, tot din Israel, si de cativa investitori locali. Luni, pe 3 decembrie, e programata o noua licitatie, cu plecare de la doua milioane de euro, exclusiv TVA.
Mai toti posibilii investitori au asteptat reducerea pretului, iar acum e un joc ciudat, pentru ca daca esti interesat, te intrebi – astept sa scada pretul si mai mult, ori intru acum, ca sa nu risc sa pierd afacerea.
“Avem cateva oferte concrete, intram in linie dreapta. Saptamana viitoare se va decide viitorul fermei”, spune Cristina.
Sediul ZRP Insolvency e intr-un apartament simplu de bloc vechi, si contrasteaza cu superba casa a societatii de avocatura, pe care o vezi de pe balcon. Pe Elena Cosma am intalnit-o chiar de ziua ei. Si am ajuns la ea dupa ce am citit un articol care spunea ca “niste avocati au ajuns sa conduca o afacere cu vaci”.
In biroul de la etajul patru, in fata unei cesti de cafea, eram curios: ce stiu oamenii acestia despre vaci? Care e mandatul lor? Si cine sunt ei, cei care au grija cele 1000 de vaci Holstein – din care peste jumatate produc lapte? Cum vor sa creasca productia, cum si cui vor sa vanda astfel incat masa credala sa-si recupereze macar o parte din banii investiti.
Opt oameni sunt. Dintre ei, pe dosarul Tnuva lucreaza Elena Cosma si Cristina Constantinescu, cele care au si luat decizia sa se implice in afacere total, de la fata locului.
ZRP Insolvency lucreaza, in dosarul acesta, pe un onorariu lunar fix si pe un onorariul procentual din suma distribuita creditorilor (care nu e acelasi lucru cu valoarea obtinuta prin eventuala vanzare a fermei si fabricii).
Pe Cristina, care e detasata numai pe dosarul Tnuva, o intereseaza cateva lucruri: sa vanda ferma, sa gaseasca un investitor care sa dezvolte aici o afacere sanatoasa – sa produca. Vede foarte clar ca afacerea e sustenabila daca se investeste cum trebuie. Pentru ea, ferma e o treaba personala, nu mai e doar sarcina de serviciu. Adica este, dar nu e servitute – e motivata intrinsec. Nu o obliga nimeni sa piarda zile si nopti pe dosar, dar a investit energie si nu vrea sa fie in zadar. Crede ca situatia poate fi castigatoare pentru toata lumea: investitori, creditori, angajati, animale. In momentul vanzarii, totul va fi meritat.
La inceput, cand au preluat ferma, situatia era mai grava. Animalele nu mai aveau ce sa manance, iar cand vacile sunt hranite putin sau prost productia de lapte scade. Asa ca hrana potrivita e o investitie. O recuperezi cand produci lapte mai mult si mai de calitate (cu o concentratie de grasime cat mai ridicata). “La inceput, au fost multi care s-au bucurat ca vor putea cumpara bovinele ieftin, au fost incercari de a achizitiona ferma la preturi mici. Au facut coada la poarta, dar ferma este valoroasa daca ai grija de ea”, spune Elena Cosma. Au investit chiar atunci 240.000 de euro in furaje si alte materii prime necesare pentru hrana animalelor. O sa-si recupereze suma, cu prioritate, in momentul vanzarii, dar acum au hrana pentru urmatoarele luni: lucerna, tarate de grau, premix – niste prafuri albe care dau energie – au sare, srot si siloz. “Daca nu le hranesti cum trebuie o sa scada productia rapid, iar de crescut la loc creste greu. Si o vaca slabita da nastere unui vitel slab.”
Ferma de vaci a ajuns in portofoliul israelienilor in 2003, achizitionata, pentru un milion de dolari, de la producatorul de carne de pasare Agrozootehnica Mihailesti. Tnuva a inceput sa faca afaceri aici incepand cu anul 2007, iar rolul fermei era clar: sa asigure o mare parte din materia necesara fabricii de la Popesti-Leordeni, si sa ofere companiei un avantaj strategic in cadrul negocierilor cu alţi furnizori de materie prima. Dintr-un motiv sau altul, investitia Tnuva din Romania nu a produs randamentul asteptat. Asa ca fondul de investitii din spatele Tnuva, Apax Partners (care detine pachetul majoritar de actiuni), a decis sa inchida operatiunile de aici.
Motive pentru insuccesul acesta pot fi mai multe – speculatii si teorii – dar azi nu mai importa. Cristina a facut cateva modificari de cand se ocupa si preocupa zilnic de ferma.
Spre exemplu, israelienii nu tineau o vaca mai mult de trei lactatii pentru ca le mulgeau de trei ori pe zi, le consumau. Cristina si-a dat seama ca daca le mulge de doua ori pe zi, nu de trei, e mai bine. Vacile nu mai sunt slabite, pentru ca nu mai pierd calciu, iar productia de lapte scade doar sensibil. In plus, consuma mai putin curent, iar angajatii lucreaza in doua, nu trei ture. Unii dintre ei pot fi trecuti la alte treburi administrative: sunt canale care nu trebuie sa refuleze, pentru ca vacile aluneca si isi rup picioarele; trebuie maturat, curatat, dat cu var.
Afara ploua mai tare, si calcam, din cand in cand, noroiul de pe marginea drumului dinspre Giurgiu, largit recent. Facem stanga, la un giratoriu, apoi tinem drept pentru un minut sau doua, si cotim din scurt la dreapta. Mai mergem putin si dam de o poarta mare, cu doua vaci pe grilaj – Ferma Adunatii-Copaceni.
Ne intampina doi paznici, o femeie si un barbat. Cristina primeste rapid o situatie, apoi o alta. „Daca nu sunt aici lucrurile nu functioneaza. Mereu e nevoie de cate ceva, si nu pot merge pur si simplu sa cumpar. Trebuie sa gasim cea mai rapida si cea mai ieftina solutie.” Va fi mai usor pentru investitori, cand ii vor gasi, pentru ca furnizorii nu vor mai avea motive sa nu lucreze cu ei. Dar astazi, multi se feresc sa lucreze cu o societate aflata in faliment.
“Noi vindem laptele catre Lactag, la Costesti, judetul Arges. Sunt seriosi, ne platesc la timp – una, doua, cel mult trei zile. Nu putem astepta mai mult, pentru ca avem nevoie de un bun flux de numerar.”
Cristina e nascuta si crescuta la Bucuresti, iar animale a vazut in copilarie, la bunicii de la Teleorman. E o femei inalta, cu un aspect sanatos. “Trebuia sa ma vezi inainte sa preluam ferma. Eram de doua ori mai mare. In cazul meu, stresul acesta continuu are si parti bune…” Poarta ochelari si parul prins in coada. Vorbeste mult, cursiv, abia notezi. Spune ca meseria asta e grea, si sa te ocupi de insolvente e treaba complexa. Trebuie sa te misti repede, mai ales la inceput. Daca nu esti acolo implicat total nu ai sanse. Trebuie sa fii foarte atent ce faci in dosar. Dar e frumos, mai ales daca esti pasionat.
“Sunt subiectiva, dar mi se pare o ultima reduta. Trebuie sa tragem toti sa o mentinem in viata, pentru ca ar putea fi un foarte bun furnizor de lapte.”
Isi doreste sa o vanda, sa vada boxele pline de animale bine hranite si ingrijite. Ar vrea sa gaseasca un investitor foarte bun, care sa stie sa produca. Asteapta cu nerabdare sa predea afacerea si sa-i spuna celui care vine ca ea a facut tot ce-a putut.
