O competiție între marile „case de avocatură“ și avocații care le-au creat și le susțin determină, întotdeauna, o firească efervescență pe ceea ce se numește „piața profesiei de avocat“, în care se confruntă talentele de jurist, orator, manager și – nu în ultimul rând – de „specialiști în PR“ ale protagoniștilor, precum și realizările lor profesionale și financiare.
Nu vreau să greșesc – pentru că nu am urmărit cu atenție fenomenul –, dar impresia mea este că tocmai cu asemenea importante prilejuri, rolul formării profesionale a „competitorilor“, fie că aceștia concurează la nivel individual sau prin intermediul modalităților de exercitare a profesiei pe care le conduc, este adesea cu totul neglijat sau, în cel mai bun caz, menționat în mod periferic.
Este credința mea intimă – deși mulți dintre „practicienii dreptului“, inclusiv avocații, mă vor contra-zice – că o astfel de atitudine este cel puțin nedreaptă. Sunt extrem de conștient că formarea profesională nu se desăvârșește niciodată, că toți învățăm toată viața, și că la vârsta maturității succesele noastre sunt suma unor însușiri și calități diverse, unele native, iar altele dobândite: în familie, în școală, de la părinți, de la profesori, de la cei care ne-au fost, cu sau fără voia lor, mentori și modele.
Am, în același timp, convingerea că premisa realizărilor profesionale personale ale fiecăruia dintre noi o constituie formarea în învățământul preuniversitar și în cel universitar. De aceea, cei care își sărbătoresc public succesele sau, pur și simplu, se bucură, zi de zi, de roadele acestora, au datoria sacră de a-și aminti, măcar o clipă, de profesorii lor și de școala în care s-au format și de a le trimite un gând sincer de recunoștință. Nu îndrăznesc să visez la clipa în care, ca în Marea Britanie sau în Statele Unite ale Americii, bugetul universităților românești va fi format, în mod consistent, din donațiile foștilor absolvenți, indiferent de domeniul de studii, dar sper, totuși, că într-un viitor previzibil, gândurile de recunoștință de care vorbeam vor fi însoțite, și în România, de sponsorizări îndreptate către lăcașurile de învățământ și cultură în care s-au format oamenii de succes ai acestei țări.
Pentru că aceste „pepiniere“, dincolo de a fi sursa primară a împlinirilor acestora, profesionale și financiare, contribuie în continuare la perpetuarea și îmbogățirea realizărilor lor. Profesia de avocat, astăzi, nu poate fi una de succes, în afara marilor societăți profesionale, alimentate, an de an, de absolvenții facultăților de drept. Iar Facultatea de Drept a Universității din București nu face excepție de la acest mecanism.
Voi da doar două exemple. Primul: studenții noștri s-au clasat, și anul acesta, pe primul loc la examenul de admitere în profesia de avocat, dând aproape 40 % din numărul celor reușiți și – informațiile sunt publice – cei mai buni au devenit deja, ca stagiari, membri ai celor mai prestigioase societăți de avocați din România! Al doilea: studenții facultății noastre au obținut în acest an – a doua oară! – locul III la prestigiosul concurs de arbitraj comercial internațional „Willem Vis“, desfășurat la Hong Kong, la care au participat peste 100 de universități din întreaga lume! Sunt convins că, în câțiva ani, acești absolvenți ai noștri vor face mândria marilor societăți de avocați din țară și, uneori, de… peste mări și țări!
Nu îmi rămâne decât să sper, în continuare, că acești „alumni“ își vor aminti, cu recunoștință, de școala în care s-au format și că asta nu se va întâmpla, doar simbolic, la 10, 20, 30… de ani de la absolvire!