Istrate Micescu sau insasi ideea de Avocat

Prof. univ. dr. Mircea Dutu, director al Institutului de Cercetari Juridice al Academiei Romane

Considerat, pe buna dreptate, “printul avocatilor romani” (Tudor Arghezi), ca reprezentand “inteligenta insasi” (M. Sebastian), ori “om total” al dreptului, Istrate N. Micescu (1881-1951) personifica, inainte de toate, ideea insasi de Avocat.

Intr-adevar, avocat pledant fara pereche, incomod profesor universitar de drept civil, ministru de justitie si al afacerilor straine intr-o perioada de rascruce a istoriei nationale, inlaturat de la catedra si de la bara pentru convingerile sale, el a apartinut din plin istoriei tarii din prima jumatate a veacului trecut si a ilustrat ideea avocatului roman modern, cu semnificatii perene.

Intelectual prin formatie si prin definitia preocuparilor sale permanente, a avut ca prima vocatie catedra, dar constrangerile materiale l-au facut sa o completeze cu activitatea la bara. “Am fost silit sa practic avocatura”, marturisea mai tarziu. Si completa: “Nu-mi pare desigur rau. Pentru intelectual, nu exista o profesiune mai buna, singura, poate, care asigura independenta”.

Ca jurist, a iubit cu patima Codul civil de la 1864, al proprietatii private si libertatilor individuale, si principiile sale, pe care s-a cladit intreaga civilizatie occidentala, a caror modificare sau abandonare i se pareau a fi un mare sacrilegiu, un calaclism, o prabusire a intregului sistem al dreptului si nu numai. “Cred ca ar fi o nenorocire, daca prin imposibil l-am pierde… Exista principii care par invechite pentru ca sunt vesnice. Sunt, astazi, in stiinta dreptului, o multime de curente reformatoare. Nu cred in niciunul.”

In timpul liber, si intr-un fel complementar activitatii juridice, i-a placut vanatoarea. Dar nu cea cu titlu gratuit, pentru satisfacerea unui instinct sangeros-atavic, primar, ci una inteleasa ca o “evaziune odihnitoare”, “un sentiment de absenta si, in acelasi timp, de incordare atenta”. Ca orice voluptate subtila, si cea de a vana se definea greu la Micescu. Vanatoarea era pentru el o placere complexa, plina de nuante; era, in primul rand, bucuria unui act de vointa, vointa care se intalneste cu hazardul si il invinge.

Dar dintre toate, a ramas mai ales avocatul, insasi ideea de avocat. “Oratoria lui fascina, fermeca, seducea, captiva prin uluitoarea putere a demonstratiei. Aici rezida forta singulara a elocintei sale. Oratoria lui era expresia fortei propulsive a gandirii sale, niciodata a vorbelor potrivite in cautare de efecte. Cuvantul sa mula gandului, de aceea era intotdeauna propriu si adecvat. Stilul nu avea nimic gongoric, nici pendant, nici cantat. Totul era gandit, dar se resimtea de oralitate, imacularea hartiei dandu-i ezitari si reticenta.

Iar mostenirea cea mai de pret, lasata noua, tuturor, de catre Istrate N. Micescu ramane expresia esentei profesiei de Avocat: “Dreptul este stiinta drepturilor, iar drepturile sunt libertati.”