Factoringul este un produs bancar destul de utilizat de societățile care au nevoie de lichiditate

De către

27 iulie 2023

Interviu exclusiv oferit publicației Legal Innovation, ediția a VI-a, de către Mario Antico, Managing Partner Antico & Asociații

Ce sunt tranzacțiile de tip asset deal și share deal în contextul pieței de M&A imobiliar? Care credeți că sunt esențialele aspecte de natură juridică, fiscală și comercială care trebuie avute în vedere înainte de a alege una dintre aceste structuri?

Tranzacțiile de tip asset deal reprezintă operațiunile prin care se achiziționează activul împreună cu contractele, licențele, autorizațiile, avizele și riscurile aferente, iar în cazul tranzacțiilor de tip share deal se achiziționează un procent din participații sau chiar toate participațiile (ex: părți sociale, acțiuni etc) deținute într-o societate (ex: SRL, SA etc). Preferința cumpărătorilor pentru asset deal este explicată de dorința acestora de a-și selecta bunurile imobiliare care vor face obiectul vânzării, și nu la întreaga afacere pe care cumpărătorul ar achiziționa prin cumpărarea participațiilor dintr-o societate. Structura de tip asset deal îi oferă cumpărătorului posibilitatea de a controla în detaliu riscurile aferente obligațiilor afacerii care se transferă. Astfel, vânzătorul va păstra obligațiile aferente afacerii respective, iar într-un mediu economic instabil, posibilitatea cumpărătorilor de a nu prelua respectivele obligațiile primează în favoarea structurii de tip asset deal.

Care sunt avantajele și dezavantajele fiscale ale unei structuri de tip asset deal în cadrul unei tranzacții M&A imobiliare? Dar ale structurilor de tip share deal?

Din punct de vedere fiscal, varianta unei operațiuni de tipul share deal poate să apară mai atractivă decât un asset deal, atât din perspectiva impozitului pe profit cât și a TVA. O operațiune de tipul asset deal presupune că vânzătorul va datora impozit pe profit aferent câștigului de capital rezultat din înstrăinarea bunului imobil ceea ce îl va determina să negocieze un preț mai mare pentru operațiunea respectivă. Dacă tranzacția este structurată și reglementată în beneficiul vânzătorului, un astfel de cost fiscal poate fi eliminat în varianta tranzacției de tipul share deal, ceea ce din perspectiva cumpărătorului înseamnă că poate negocia un preț mai mic pentru participațiile care se înstrăinează.

În cadrul unei operațiuni de tipul asset deal cumpărătorul va putea deduce prin intermediul amortizării tot prețul operațiunii, în timp ce în cadrul unei operațiuni de tipul share deal, cumpărătorul va continua să amortizeze acel activ în limita costului de achiziție/ construcție înregistrat anterior la nivelul societății care se înstrăinează. Cota de TVA se poate datora doar în cazul unui asset deal, nu și în cazul unui share deal. În cazul unei vânzări de bunuri imobile (în cazul unei operațiuni de tipul asset deal) se pot aplica anumite scutiri de TVA, care însă pot genera costuri fiscale pentru vânzător, rezultate din mecanismele de ajustare a dreptului de deducere TVA aferente acestui tip de scutiri.

De ce credeți că vânzătorii sunt de obicei adepții unei structurări a tranzacției sub forma achiziției de participații într-o societate (share deal) în cadrul tranzacțiilor M&A imobiliare?

În cazul unei operațiuni de tipul share deal, transferul participațiilor se poate realiza prin încheierea unui înscris sub semnătură privată, în schimb transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor implică semnarea unor contracte în forma autentică și implicit onorarii notariale, taxe de publicitate imobiliară și înregistrări în cartea funciară. Aceste taxe ar putea fi eliminate complet în cazul unei structuri de tip share deal. Dacă pentru vânzător, asset deal generează plata impozitului pe tranzacții imobiliare, în cazul unei operațiuni de tipul share deal, acesta ar datora impozitul aplicat la câștigul din capital și cu privire la care, ar fi posibilă eficientizarea acestuia ca efect al aplicării convențiilor de dublă impunere. În cazul unui asset deal, de regulă, avizele și autorizațiile existente nu vor fi transmise către cumpărător, iar acesta va trebui sa parcurgă formalitățile și procedurile pentru re-emiterea lor. Prin comparație, o operațiune de tipul share deal conduce la schimbarea titularului societății care se înstrăinează și care deține respectivele autorizații, fără niciun impact asupra valabilității acestora.

Care credeți că este motivul principal pentru care cumpărătorii preferă structurarea tranzacțiilor sub forma unui asset deal în cazul tranzacțiilor imobiliare?

Tranzacțiile de tip asset deal impun o mai mare rigoare a părților în definirea activelor care se transferă, mai ales când intenția părților este de a transfera o activitate continuă. Având în vedere că nu există o definiție legală a elementelor care constituie activitatea continuă, iar cumpărătorul va fi interesat să se asigure că toate activele (tangibile și intangibile) i se vor transfera ca efect al acestei structuri contractuale, și în această situație pot fi active pentru a căror transfer vor fi necesare formalități suplimentare (de ex. cesiunea drepturilor de proprietate intelectual). Părțile vor intenția părților este de a transfera o activitate continuă. Având în vedere că nu există o definiție legală a elementelor care constituie activitatea continuă, iar cumpărătorul va fi interesat să se asigure că toate activele (tangibile și intangibile) i se vor transfera ca efect al acestei structuri contractuale, și în această situație pot fi active pentru a căror transfer vor fi necesare formalități suplimentare (de ex. cesiunea drepturilor de proprietate intelectual). Părțile vor trebui să reglementeze și să stabilească nu numai o valoare globală a prețului tranzacției, dar și un mecanism de alocare a acestui preț pe fiecare element transferat în parte.

De ce poate constitui un asset deal o modalitate mai adecvată din perspectiva finanțării prețului de achiziție?

Având în vedere restricțiile de tip financial assistance care nu permit constituirea de garanții asupra activelor pentru dobândirea de către cumpărător a participațiilor în societatea care se înstrăinează, o operațiune de tipul asset deal poate constitui o modalitate de structurare mai adecvată din perspectiva unei finanțări a prețului de achiziție, întrucât în aceasta situație cumpărătorul va putea garanta restituirea împrumutului acordat prin constituirea unei ipoteci asupra activului cumpărat.

Există un cost fiscal ce poate fi eliminat în varianta share deal, iar acest lucru poate influența negocierile dintre cumpărător și vânzător?

Daca în cazul unei operațiuni de tipul asset deal vânzătorul va datora impozit pe profit aferent câștigului rezultat din înstrăinarea activului, ceea ce îl va determina să negocieze un preț mai mare pentru tranzacția respectivă, în cazul unei structuri de tipul share deal un astfel de cost fiscal poate fi eliminat, ceea ce din perspectiva cumpărătorului înseamnă că acesta ar avea posibilitatea să negocieze un preț mai mic pentru participația pe care o achiziționează.

Care ar fi principalele diferențe între Romania și Italia în ceea ce privește reglementarea contractului de factoring?

În primul rând, evoluția produsului de factoring în România este în strânsă legătură cu modalitățile de operare a băncilor locale, care oferă această facilitate însoțită de garanțiile tradiționale ce însoțesc un contract de credit/finanțare. Multă lume nu înțelege acest produs, așadar am văzut și o reticență în accesarea acestuia de către companii. În Italia însă, produsele de factoring sunt foarte competitive și, spre deosebire de România, factoringul este un produs bancar destul de utilizat de societățile ce au nevoie de lichiditate, facilitatea putând fi acordată, în funcție de solvabilitatea cedentului și a debitorului, chiar fără solicitarea de garanții suplimentare din partea clientului. În al doilea rând, în Italia contractul de factoring are un istoric legislativ destul de bine conturat, fiind expres delimitate cazurile de regres/fără regres la ei în lege, precum și consecințele ce rezultă din neexecutarea acestui contract, permițând astfel conturarea destul de exactă a tipologiilor de contract. În România contractul de factoring urmează regula din Codul Civil a contractelor nenumite cărora li se aplică prevederile generale privind obligațiile. În subsidiar dacă acestea nu sunt îndestulătoare se vor aplica regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult. Așadar, în România trebuie să ne uităm la mai multe instituții din Codul Civil (de la cesiune de creanță, contract de vânzare, solidaritate, împrumut). Asta înseamnă că la nivel jurisprudențial vor fi provocări legate de interpretarea tuturor prevederilor normative.

Nu în ultimul rând, în Italia există instituția recunoașterii din partea debitorului cedat a cesiunii de creanță. Această instituție este diferită de acceptarea din dreptul românesc care necesită anumite condiții (mai ales de formă) pentru a i se recunoaște efectele juridice. Am întâlnit situații în care finanțarea din contractul de factoring depinde de recepționarea acestui document de la debitorul cedat, spre deosebire de dreptul românesc unde este suficientă notificarea debitorului.

Prin ce mijloace este ocrotit factorul în cazul în care debitorul cedat nu își îndeplinește obligația de plată ce îi incumbă ca efect al cedării creanțelor?

În ipoteza în care debitorul cedat refuză să își onoreze obligațiile ce îi incumbă ca efect al contractului de factoring, trebuie operată distincția dintre contractul de factoring cu regres și contractul de factoring fără regres. În cazul în care contractul de factoring nu conține o clauză care da dreptul la regres împotriva Cedentului, factorul va avea un risc direct în operațiune și de cele mai multe ori, pentru protecție, va apela la serviciile unui asigurător în vederea asigurării riscului de neplată din partea debitorului cedat. Astfel că, în caz de neplată, factorul va alege să activeze garanția pentru a-si recupera prejudiciul. În ipoteza factoring-ului cu regres, factorul se poate întoarce și împotriva cedentului pentru a-și îndestula creanțele, în cazul refuzului sau imposibilității debitorului cedat de a-și executa obligațiile față de factor. Această garanție trebuie sa fie expresă și să se menționeze întinderea ei, în funcție de aceasta operând regresul.

În toate cazurile, în măsura în care debitorul nu își execută obligațiile deoarece creanța nu a existat în raport cu data cesiunii, factorul se va putea îndrepta împotriva aderentului, chiar și fără o clauză de regres, în temeiul garanției reglementate de art.1585 din Codul Civil.

Ce se întâmplă în situația în care debitorul cedat intră în insolvență, ulterior cesiunii creanțelor?

În funcție de situațiile prezentate mai sus, de tipologia de factoring de care vorbim și de cât de mult se întinde garanția aderentului pentru riscul de neplata, putem distinge în general următoarele situații:

Pentru situația în care riscul de neplată rămâne la Factor (factoring fără regres), acesta așa cum spuneam, va opta pentru o asigurare care să acopere acest risc, de unde rezultă că își poate recupera prejudiciul de la asigurător, urmând ca asiguratorul să se subroge în drepturile Factorului pentru a recupera creanța de la debitorul insolvent.
Pentru situația în care riscul de neplată este garantat de Cedent (factoring cu regres), în funcție de întinderea garanției, Factorul va avea posibilitatea de a se îndrepta pentru recuperarea creanței și împotriva Cedentului, acesta fiind într-un raport de solidaritate cu Debitorul.

Ne puteți spune cine face parte din firmă, în cazul în care s-a mărit echipa ANTICO & PARTNERS de la ultimul interviu acordat?

ANTICO & PARTNERS și-a mărit echipa cu avocați specializați în mai multe domenii de practică, iar aceștia sunt:

Gabriele Antico este Licențiat în Drept la Universitatea din Salento, a câștigat experiență într-o firmă de avocatură din provincia Lecce și care se ocupă de subiecte precum Drept penal, Drept civil, Dreptul muncii și Drept comercial. Din anul 2019 este înregistrat în Registrul avocaților din Lecce și în prezent lucrează ca avocat în cadrul societatii noastre de avocatura, Antico& Partners, în domenii ce vizează Drept civil, Dreptul Muncii, Drept bancar, Drept comercial, Drept internațional, Drept penal, cu aplicarea legilor din Italia și România.

Monica Gabriela Scarlat este Licențiată în Drept la Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza din București în anul 1999, a intrat ca avocat în anul 2000 în Baroul București. Cu o experiența de 23 de ani, formată în principal ca avocat pledant în cauze complexe de drept civil, comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, asigurând reprezentarea diferitelor societăți comerciale, autorități publice locale, instituții publice precum și persoane fizice în fața instanțelor de judecată din România, în toate gradele de jurisdicție. A făcut parte încă de la debutul carierei din echipele de avocați a două case de avocatură reper pe piața din România, iar din septembrie 2022 s-a alăturat echipei ”ANTICO & PARTNERS” unde își desfășoară activitatea profesională cu implicare și dăruire, aplecându-se atent asupra fiecărui caz în parte, atentă la detalii, fiind o persoană creativă, cu atitudine pozitivă de lucru, un foarte bun comunicator. Este autoarea mai multor articole de specialitate, publicate în Reviste de Specialitate dar și în numeroase alte publicații adresate publicului larg.

Celestina Cobzaru este avocat din anul 2006 și s-a alăturat echipei ANTICO & ASOCIATII SPRL în anul 2022. A absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universității din Craiova. Înainte de a se alătura echipei, a activat în domeniul dreptului în cadrul propriului cabinet, în perioada 2006 – 2016, apoi ca avocat partener în cadrul unei cunoscute firme de avocatură. De-a lungul timpului a acumulat experiență în domeniul dreptului civil, comercial, administrativ, fiscal, dreptului muncii, fond funciar, insolvență, dreptul concurenței, dreptul proprietății intelectuale, legea petrolului, malpraxis, achiziții publice, legislația jocurilor de noroc și pariurilor tratează cu seriozitate și profesionalism fiecare caz încredințat, pentru că fiecare caz este diferit, fiecare client are nevoie de întreaga atenție a avocatului său și fiecare dosar trebuie pregătit cu aceeași minuțioasă documentare pentru a nu lăsa niciun detaliu la întâmplare. Are o experiență de peste 16 ani în profesia de avocat, fiind un avocat dedicat, diligent și creativ în abordarea problemelor de natură juridică, care consideră că orice demers legal trebuie să aducă benefici clienților pe care îi reprezintă, urmărind întotdeauna atingerea rezultatelor solicitate de clienți.

Alina Tican Monceanu este avocat din ianuarie 2013, absolventă a Facultății de Drept din cadrul Universității București, precum și a Masterului de ”Achiziții publice, concesiuni, parteneriat public- privat” desfășurat de aceeași facultate. Cu experiență în litigii și, mai ales în achiziții publice, Alina s-a alăturat departamentului nostru de achiziții publice, departament în continuă dezvoltare, în special pe partea de consultanță, litigii și arbitraje rezultate din contracte de tip FIDIC și/sau HG nr. 1/2018.