Comunicat de presă
Autor: Andreea Zvâc – Counsel Wolf Theiss
Rolul principal al procedurii insolvenței, astfel cum a fost acesta declarat în mod clasic, este recuperarea creanțelor creditorilor unei societăți în insolvență, în cadrul unei proceduri colective, cu participarea tuturor creditorilor interesați. Din acest motiv, puterea de decizie în cadrul procedurii insolvenței este în principal la creditorii societății în insolvență, aceștia putând stabili direcția procedurii prin votul dat în Adunarea Creditorilor și a Comitetului Creditorilor. Din același motiv, rolul obișnuit al judecătorului sindic este de asigurare a legalității procedurii.
S-a făcut astfel în practică o distincție între decizia de oportunitate (managerială) a creditorilor și decizia de legalitate a judecătorului sindic, în sensul că le este acordat creditorilor dreptul de a decide cu privire la desfășurarea/conducerea procedurii insolvenței (de exemplu de a decide vânzarea unor bunuri, procedura de vânzare și prețul de vânzare) atâta timp cât o astfel de decizie este luată în limitele reglementării aplicabile (de exemplu, nu există o interdicție de vânzare a bunurilor). Am putea spune chiar că nu ar trebui să existe o ingerință a judecătorului sindic în decizia de oportunitate a creditorilor; creditorii sunt cei în principal interesați să ia decizii ce pot conduce la recuperarea creanței lor.
Distincția nu este evident una absolută, iar în interpretarea dată legii de către instanțele de judecată observăm diverse abordări care fac volatilă limita dintre cele două noțiuni. Unul dintre motivele principale ale unor intervenții a judecătorilor în deciziile de oportunitate luate de creditori sunt celelalte principii care ar trebui să stea la baza desfășurării procedurii insolvenței, în principal cel conform căruia procedura trebuie să acorde debitorilor o şansă de redresare eficientă a afacerii.
Credem că ideea expusă anterior în practică și doctrină în sensul că acest principiu este subsidiar celui privind maximizarea gradului de recuperare a creanțelor va fi și mai puțin susținută, odată ce direcția dată de legiuitorul european prin Directiva (UE) 2019/1023 este de a sprijini în mod substanțial restructurarea companiilor în dificultate financiară.
Existența acestei balanțe fragile între puterea creditorilor în insolvență și posibilitatea de intervenție a instanțelor în decizia creditorilor trebuie cunoscută și avută în vedere de orice actor de pe piață, care este nevoit la un moment dat să participe ca și creditor într-o procedură de insolvență.
Contextul în care pare să fie cel mai dificil a se găsi limita exactă până la care se poate manifesta decizia de oportunitate a creditorilor și de unde începe puterea de apreciere a judecătorului, este în cazul confirmării planului de organizare, iar practica instanțelor ne confirmă aceste dificultăți.
Astfel, un plan de reorganizare propus în insolvență este considerat aprobat de creditori dacă voturile sunt exprimate conform art. 137 și 138 din Legea Insolvenței și dacă a fost aprobat de o majoritate, stabilită conform art. 139 alin. (1) literele (A), (B) și (C). Însă, tot conform art. 139 alin. (1) litera (F) din Legea Insolvenței, în procedura de confirmare a planului, judecătorul sindic trebuie să verifice nu numai dacă planul a fost aprobat în condițiile legii și conține toate elementele legale ci și posibilitatea de realizare/viabilitatea acestuia.
Considerăm că un plan de reorganizare neviabil înseamnă un plan fără șanse reale de reușită, care ar putea face să scadă posibilitățile de valorificare a activelor și de recuperare a creanțelor, fără ca măsurile din acesta să poată fi implementate, iar rezultatele estimate în plan să fie atinse. Viabilitatea ar putea fi analizată dintr-o dublă perspectivă: (i) planul trebuie să demonstreze un nivel ridicat de încredere că aplicarea sa va restaura viabilitatea pe termen lung a societății în insolvență; și (ii) planul trebuie să fie suficient de amănunțit și de cuprinzător, pentru a putea asigura derularea reorganizării în condițiile propuse fără ca, ulterior confirmării planului, să fie necesară completarea acestuia.
La o primă vedere, decizia de oportunitate pe care o iau creditorii cu privire la planul de reorganizare (în special cu privire la măsurile de restructurare) nu ar trebui să se suprapună cu viabilitatea planului, care înseamnă dacă acest plan poate fi implementat cu succes sau nu. O altă interpretare ar însemna lipsirea totală a creditorilor de puterea de a lua o decizie de afaceri, de a aprecia perspectivele de business și (mai ales) concesiile pe care le pot face pentru a susține redresarea societății în insolvență.
Cu toate acestea, profesioniști în această materie au exprimat ideea că de fapt verificând viabilitatea planului de reorganizare, judecătorul stabilește că măsurile propuse prin plan sunt sau nu oportune în raport cu datele care caracterizează situația economică a societății în insolvență și că astfel decizia de oportunitate este supusă unui filtru ulterior, al judecătorului sindic.
În același sens sunt și considerentele unei decizii recente emise de către Curtea de Apel Timișoara în care s-a reținut că atâta vreme cât legea stabilește în sarcina judecătorului sindic atribuții ce exced verificării legalității planului, judecătorul sindic potențând jurisdicțional prin controlul pe care îl exercită inclusiv șansele de reușită ale planului, instanța a apreciat că verificarea viabilității planului include și verificarea oportunității acestuia.
Apreciem însă că stabilirea unei reguli cum este cea de mai sus este excesivă și invalidează total puterea de decizie a creditorilor în insolvență. Chiar dacă nu este exclus ca, în anumite situații, aspectele care țin de oportunitatea planului să se suprapună cu viabilitatea acestuia, aprecierea asupra acestor aspecte ar trebuie să se facă numai de la caz la caz, iar ingerința în decizia creditorilor să fie una proporțională.
