Cristian Roman, avocat asociat SCA Iordăchescu și Asociații
Abstract
One of the new institutions introduced by the Criminal Code in 2014 consists of another modality of executing a criminal sentence. The deferred application of the sentence can be imposed under certain conditions regarding the offence and the offender.
For example, in order to defer the application of the sentence, the maximum penalty of the offence must be less than 7 years of imprisonment. In our opinion, this condition analyzed in conjunction with the rest of the modalities of executing a criminal sentence violate the principle of equality before the law and the principle of legality and proportionality of criminal offences and penalties as stated by the Romanian Constitution.
1. Amânarea aplicării pedepsei
Codul penal actual, în vigoare din 2014, a introdus instituția amânării aplicării pedepsei: o inovaţie în materia individualizării judiciare a pedepsei sau, mai exact, a individualizării executării acesteia.
Condiţiile în care se poate dispune amânarea aplicării pedepsei sunt reglementate de dispoziţiile art. 83 C.pen. Conform doctrinei, aceste condiţii au fost împărţite în mai multe clasificări, respectiv condiţii pozitive – condiții negative, condiţii privind infracţiunea – condiţii privind infractorul, condiţii de „legalitate” – condiţii de „oportunitate”. (Notă subsol 1)
Prevederile art. 83 alin. (2) C.pen., conform cărora „nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare (…)” reprezintă o condiţie negativă de „legalitate” care privește infracţiunea.
Cu privire la aceste dispoziții am ridicat o excepție de neconstituționalitate, iar pe rolul Curții Constituționale a României se află la acest moment dosarul nr. 2026D/2019 în faza de raport.
2. Dispozițiile incidente din Constituția României
Apreciem că modul în care a fost reglementată această condiție ridică probleme de constituționalitate, întrucât încalcă:
- principiul egalităţii în faţa legii – potrivit art. 16 alin. (1) din Constituţie, „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”;
- principiul legalităţii pedepsei – conform art. 23 alin. (12) din Constituţie, „nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”.
- principiul proporţionalităţii restrângerii exercitării unor drepturi – potrivit art. 53 din Constituţie: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune (…). (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”.
Conform doctrinei, dispoziţiile art. 53 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 23 alin. (12) sunt expresia principiului individualizării sancţiunilor de drept penal. (Notă subsol 2)
În aceste condiții, sancţiunile de drept penal trebuie să fie stabilite de lege astfel încât să reflecte periculozitatea faptei şi a făptuitorului şi să asigure realizarea scopurilor acestor sancţiuni. Cu alte cuvinte, consecinţele angajării răspunderii penale trebuie să fie proporţionale cu situaţiile care au antrenat această răspundere.
Astfel, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică şi ea trebuie să fie întotdeauna, obligatoriu şi fără excepţie, proporţională cu situaţia de fapt care a determinat-o.
3. Limitele de pedeapsă prevăzute de Codul penal
Unul dintre obiectivele principale avute în vedere cu ocazia adoptării Codului penal în vigoare a fost „necesitatea reaşezării în limite normale a tratamentului sancţionator”. (Notă subsol 3)
În acest sens, prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal, s-au operat modificări consistente care au dus la reaşezarea pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile din legislaţia specială, pentru a le pune în acord cu „noua logică a pedepselor” adusă de Codul penal actual. (Notă subsol 4)
Aceste aspecte reies și dintr-o simplă lecturare a normelor de incriminare din Partea Specială, unde se evidenţiază că legiutorul a ales instituirea unor trepte de pericol social abstract (3 luni – 1 an, 6 luni – 3 ani, 1 – 5 ani, 2 – 7 ani etc.).
Astfel, se poate observa că nu avem situaţii în care maximul special să fie mare de 5 ani, dar mai mic de 7 ani și că majoritatea infracţiunilor de gravitate redusă, spre medie, prevăd sancţiuni de la 2 la 7 ani.
4. Particularitățile amânării aplicării pedepsei în comparație cu celelalte modalități de individualizare a pedepsei
Plecând de la aceste considerente, apreciem că reglementarea condiţiei în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârșită trebuie să fie mai mică de 7 ani pentru a putea fi incidentă instituţia amânării aplicării pedepsei este în contradicție cu dispozițiile constituționale.
Astfel, în primul rând, considerăm că sunt încălcate dispoziţiile art. 23 alin. (12) şi art. 53 alin. (2) din Constituţie privind legalitatea şi individualizarea sancţiunilor de drept penal, deoarece nu se poate identifica niciun fundament ştiinţific sau logic pentru a explica modul de redactare a acestei condiţii.
În acest context, este important de precizat că în cazul renunţării la aplicarea pedepsei, o instituţie similară introdusă concomitent cu amânarea aplicării pedepsei, dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. d) C.pen. prevăd că nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă „pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 5 ani”.
Cele două instituţii constituie inovaţia legiutorului în materia individualizării judiciare a pedepsei, reprezentând una dintre instituţiile fundamentale revizuite odată cu intrarea în vigoare a Codului penal actual. (Notă subsol 5) Acestea sunt guvernate de principiul minimei intervenţii și al oportunităţii, trebuind corelate cu politica penală în ceea ce privește logica pedepselor. Nu există nicio raţiune pentru care legiuitorul a înţeles să reglementeze diferit condiţiile negative de „legalitate” care privesc infracţiunea în cazul celor două instituţii. De asemenea, nu regăsim nicio explicaţie referitor la aceste aspecte nici în Expunerea de motive care privește Codul penal.
În al doilea rând, considerăm că sunt încălcate şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără discriminări.
Astfel, instituţia renunţării la aplicarea pedepsei a fost gândită ca și cea mai ușoară modalitate de individualizare a pedepsei, incidentă în cazul faptelor de o gravitate redusă, în timp ce instituţia amânării aplicării pedepsei reprezintă o modalitate mai severă de individualizare a executării pedepsei, urmând a fi aplicată unor fapte de o gravitate redusă spre medie.
Cu toate acestea, redactarea în mod diferit a condiţiilor negative, în sensul că renunţarea la aplicarea pedepsei se poate aplica pentru pedepse până la 5 ani inclusiv, iar amânarea aplicării pedepsei doar pentru pedepse mai mici de 7 ani, conduce practic la existenţa a două instituţii diferite, cu finalităţi diferite, dar cărora li se aplică aceeași condiţie. Aceasta deoarece în Partea Specială a Codului penal nu sunt reglementate infracţiuni ale căror maxim să fie mai mare de 5 ani, dar mai mic de 7 ani.
Astfel, în cazul amânării aplicării pedepsei a fost introdusă o condiţie doar în aparenţă diferită de cea din cazul renunţării aplicării pedepsei și nu s-a procedat la crearea unei instituţii diferite și, implicit, a unui regim și a unei sfere de aplicare distincte.
În acest mod a apărut o discriminare între persoanele a căror situaţie îndeplinește toate condiţiile necesare amânării aplicării pedepsei și cele care se află într-o situaţie similară, dar care sunt judecate pentru infracţiuni al căror maxim este de 7 ani. Practic, în măsura în care maximul este de 5 ani, cel mai probabil va fi incidentă instituţia renunţării la aplicarea pedepsei, iar, dacă maximul este de 7 ani, nu mai sunt îndeplinite condiţiile amânării aplicării pedepsei.
De asemenea, deși instituţiile care reglementează renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei și suspendarea sub supraveghere a executării acesteia ar trebui să fie incidente în cazul unor situaţii de fapt diferite, se poate observa că, practic, instituţia amânării aplicării pedepsei este golită de aplicabilitate tocmai din cauza condiţiei ca pedeapsa să fie mai mică de 7 ani.
Astfel, chiar dacă amânarea aplicării pedepsei reprezintă o modalitate de individualizare a pedepsei gândită să fie aplicată unor fapte a căror gravitate este prea mare pentru renunţarea la aplicarea pedepsei, dar prea redusă pentru suspendarea sub supraveghere, incidenţa amânării aplicării pedepsei este limitată excesiv din cauza redactării defectuoase a condiţiei legale negative.
În plus, sfera de aplicare a amânării aplicării pedepsei este redusă și mai mult având în vedere că dispoziţiile art. 83 alin. (2) C.pen. se raportează la pedeapsa prevăzută de lege, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 187 C.pen., respectiv „fapta săvârșită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.
În final, amintim și jurisprudența Curții Constituţionale care a precizat, cu numeroase ocazii, că „apărarea prin mijloace de drept penal a ordinii constituţionale ţine de competenţa Parlamentului, dar intră în atribuţiile Curţii Constituţionale verificarea modului în care politica penală configurată de legiuitor se reflectă asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, în vederea respectării unui just echilibru în raport de valoarea socială ocrotită”. (Notă subsol 6)
Note subsol:
- F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal, Partea generală, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 488; A. Rîșniţă, I. Curt, Renunţarea la aplicarea pedepsei, Amânarea aplicării pedepsei, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 21 și urm.; M. Udroiu, Drept penal. Parte generală, Ed. C.H. Beck, București 2017, p. 379 și urm.
- F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 37 şi urm.
- V. Cioclei, Aspecte privind noua logică a pedepselor în noul Proiect de Cod penal, Caiete de Drept Penal, nr. 3/2009, p. 59; C. Rotaru, Criterii orientative pentru stabilirea limitelor pedepselor, Curierul Judiciar, nr. 5/2009, p. 284-287.
- Titlul II – Dispoziţii privind modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii penale (Art. 23 – Art. 235).
- Expunere de motive, în C.D.P. nr. 2-3/2007 p. 201.
- Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017; Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în M. Of. nr. 845 din 13 noiembrie 2015; Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014; Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în M. Of. nr. 584 din 17 august 2010.
