GUEST WRITER Iordăchescu & Asociații: Răspunderea penală pentru nedeclararea contactului cu o persoană infectată cu SARS COV 2

Autor: Ruxandra Barbu, avocat Iordăchescu & Asociații

Conform Legii nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic măsura carantinării persoanelor se dispune în două situații:

1. Situaţia în care în baza informaţiilor ştiinţifice oficiale şi a definiţiei de caz, o persoană a intrat în contact direct cu cel puţin o persoană confirmată cu o boală infectocontagioasă ori,

2. Situaţia persoanelor care sosesc din zone în care riscul epidemiologic este ridicat, pe baza datelor epidemiologice transmise la nivel naţional, european şi internaţional de către organismele competente în domeniu.

În acest sens, asupra persoanei suspecte de a fi infectată ori purtătoare a unui înalt agent patogen se dispune carantinarea la domiciliul persoanei, la o locaţie declarată de aceasta sau, după caz, într-un spaţiu special desemnat de autorităţi.

Măsura în cauză se instituie pe durata perioadei de incubaţie specifice bolii infectocontagioase suspicionate. Ulterior, acesta încetează la expirarea termenului specific perioadei de incubaţie sau anterior, ca urmare a confirmării persoanei ca purtătoare a agentului înalt patogen, cu sau fără semne şi simptome sugestive specifice definiţiei de caz, fiindu-i aplicabile dispoziţiile privitoare măsurii izolării prevăzute de aceeași lege.

Menţionăm că regula este instituirea carantinei la domiciliul persoanei sau într-o locaţie declarată de aceasta şi doar în mod excepţional, când persoana refuză această modalitate ori când încalcă măsura carantinării pe care anterior a consimţit-o sau când declară pe propria răspundere că nu îşi poate asigura condiţiile de separare fizică la domiciliu sau la locaţia declarată de aceasta,  carantina se va dispune într-un spaţiu special desemnat de autorităţi la informarea medicului sau a organelor de control, de către direcţia de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti, prin decizie individuală.

Ce infracţiune săvârşeste o persoană care, încercând să evite instituirea acestei măsuri, omite să declare anumite informaţii ori face declaraţii necorespunzătoare realităţii?

În contextul actualei pandemii de SARS COV 2, al creşterii exponenţiale a numărului de infectări zilnice și al nerespectării de către cetățeni a măsurilor de protecție impuse autorități pentru evitarea răspândirii acestui virus, este necesară luarea de către instituţiile publice prin funcţionarii acestora a unor măsuri riguroase privind accesul persoanelor în incita acestora ori accesul persoanelor pe teritoriul României.

În acest sens, în tot mai multe situaţii persoanelor le sunt solicitate, fie verbal, fie în scris, prin intermediul unei declaraţii pe proprie răspundere, informaţii privind intrarea în contact cu o persoană potenţial purtătoare a unui boli infectocontagioase ori date privind călătoriile efectuate de individ în ulima perioadă, în scopul prevenirii unei posibile contagiuni. Pe de altă parte, persoanele au obligația de a declara dacă au intrat încontact cu o persoană potenţial purtătoare a unui boli infectocontagioase.

Conduita persoanelor în situațiile menționate poate întruni elementele constitutive ale mai multor infracțiuni, dacaă sunt întrunite anumite condiții. Aceste infracțiuni sunt prevăzute de dispozițiile art. 326 (falsul în declarații) și ale art. 325 ind.1 (omisiunea declarării unor informații) Cod penal, așa cum acestea au fost modificate/completate prin OUG nr.28/2020.

Sub aspectul declaraţiilor date fie în scris, fie verbal în urma solicitărilor provenite din partea persoanelor prevăzute de art. 175 Cod Penal ( funcționarii publici, respectiv funcţionarii publici asimilaţi ) sau a unităţilor în care acestea îşi desfăşoară activitatea, lucrurile par a fi destul de clare sub aspectul răspunderii penale pe care o atrage declararea necorespunzătoare a adevărului.

Astfel, o persoană X care, fiind întrebată de un funcţionar public ori funcţionar public asimilat, fie doar verbal, asupra unor aspecte prin care se doreşte stabilirea gradului de risc pe care persoana îl poate prezenta privind potenţiala contagiune a bunurilor ori persoanelor aflate în incita unei instituții publice şi conferirea unor informaţii necorespunzătoare realităţii, va atrage răspunderea penală a persoanei în cauză, pentru infracţiunea de fals în declaraţii, prevăzută de art. 326 alin. 2 Cod penal şi sancţionată cu pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani sau cu amendă.

Este important de menţionat că infracţiunea de fals în declaraţii poate fi săvârşită doar cu forma de vinovăţie a intenţiei directe (persoana a cunoscut informaţia solicitată însă nu a vrut să o divulge şi a declarat necorespunzător realităţii), respectiv cu intenţie indirectă (persoana nu este sigură de realitatea informaţiei date însă se bazează pe hazard că aceasta corespunde realităţii faptice, deci nu pe elemente obiective, acesta fiind un  caz de culpă cu prevedere ). Această faptă nu poate fi săvârşită şi prin urmare nu îi poate fi imputată răspunderea penală unei persoane care a săvârşit-o din culpă.

Cu toate acestea, deşi într-un prim moment, persoanele cărora le sunt solicitate astfel de informaţii şi care oferă răspunsuri punctuale, conforme cu realitatea, se pot simţi la adăpost de o eventuală raspundere penală privind săvârşirirea infracţiunii de fals în declaraţii, totuşi, acestea pot intra în sfera ilicitului penal prin omisunea declarării unor aspecte relevante privind posibilitatea intrării în contact cu o persoană infectată cu o boală infectocontagioasă.

Astfel, în conformite cu noile modificări aduse Codului Penal prin OUG nr.28/2020, aceste persoane sunt pasibile de a fi trase la răspundere penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii de omisiunea declarării unor informaţii, prevăzută de art. 352 indice 1 Cod penal şi sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Fiind o infracţiune nou reglementată de legiuitor, considerăm necesar să efectuăm o scurtă analiză a modului şi a condiţiilor care trebuie complinite de către o persoană în vederea tragerii la răspundere penală a acesteia.

În primul rând, precizăm că această omisiune a divulgării unor informaţii trebuie să se realizeze fie faţă de cadrele medicale, fie faţă de persoanele prevăzute de art. 175 Cod penal respectiv în faţa unităţilor în care acestea îşi desfășoară activitatea. În continuare, pentru a reţine tipicitatea acestei infracţiuni, omisiunea trebuie să se raporteze la unele informaţii esenţiale cu privire la posibilitatea de a fi intrat în contact cu o persoană infectată cu o boală infectocontagioasă.

Primul element care necesită clarificări este sintagma cadre medicale, care la o primă vedere pare a ridica anumite probleme de previzibilitate dat fiind că legiuitorul nu oferă nicio explicaţie raportat la persoanele ce  se subscriu acestei categorii.

Cu toate acestea, credem că această sintagmă trebuie raportată la prevederile art. 653 privind răspunderea civilă a personalului medical din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. Conform art. 653 alin. 1 lit. a) din această lege, legiuitorul defineşte personalul medical ca fiindmedicul, medicul stomatolog, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii medicale. Mai mult, în art. 97 alin. 3 din aceeaşi lege, privind asistenţa medicală publică de urgenţă, se face face trimitere la personalul nemedical constând în ambulanţieri, pompieri şi conducători auto, aceştia fiind deci excluşi din categoria cadrelor medicale.

O a doua problemă ce necesită clarificări este posibilitatea reţinerii acestei infracţiuni în cazul  în care aceste cadre medicale lucrează în domeniul privat.

În acest sens, dacă X decide să omită declararea unor informaţii esenţiale privind posibilitatea de a fi intrat în contact cu o persoană infectată cu o boală infectocontagioasă unui medic, medic stomatolog, farmacist, asistent medical ori moaşă ce îşi desfăşoară activitatea într-un spital privat, clinică ori cabinet individual, considerăm că acesta poate fi tras la răspundere penală pentru săvârșirea infracţiunii de omisiunea declarării unor informaţii.

Mai mult, din modul în care este redactat textul de lege înţelegem că o persoană va răspunde penal pentru infracţiunea de mai sus chiar şi în cazul realizării acestei omisiuni în faţa altor angajați ai unităţii în care cadrele medicale din privat îşi desfăşoară activitatea. Spre exemplu, o persoană ar putea răspunde penal pentru infracţiunea în discuţie, dacă la stabilirea unei programări, omite să ofere unele informaţii esenţiale privind posibilitatea contactului cu o persoană infectată, persoanei care se ocupă de recepţia pacienţilor într-un spital, clinică, ori cabinet medical individual privat.

Credem că raţiunea pentru care legiuitorul a decis introducerea cadrelor medicale, pe lângă persoanele prevăzute de art. 175 Cod Penal, în categoria persoanelor față de care pot fi date declarațiile neadevărate/incomplete ce atrag răspunderea penală a persoanei în raport de această infracțiune este tocmai aceea de a evita anumite probleme de interpretare ce ar putea surveni ulterior raportat la cadrele medicale angajate în domeniul privat, respectiv dacă acestea se subscriu sau nu definiţiei funcţionarului public asimilat prevăzută de art. 175 alin. 2 Cod Penal.

Acestă decizie a legiuitorului de a apela la noţiunea generică de cadre medicale, incluzând din perspectiva noastră atât pe cele ce îşi desfăşoara activitatea la stat cât şi în privat, este cu atât mai mult justificată  prin faptul că infracţiunea a fost inclusă în Capitolul V al Codului Penal – Infracţiuni contra sănătăţii publice, valoarea socială protejată fiind sănătatea publică a populaţiei.

Salutăm pe această cale decizia legiuitorului de a include în mod expres în corpul incriminării sintagma cadre medicale. Cu toate acestea, considerăm că inclusiv în lipsa acesteia, personalul medical din domeniul privat ar fi trebuit încadrat în accepţiunea definiţiei art. 175 alin. 2 privind funcţionarul public asimilat pentru aceleaşi considerente reţinute în Decizia nr. 18/2017 (M. Of. nr. 545 din 11 iulie 2017) prin care Înlata Curte de casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în  materie penală – a stabilit prin hotărâre prealabilă că: În sensul legii penale, funcţionarul bancar angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. 2 din Codul penal.

În acelaşi sens, credem că trebuie privit şi medicul care activează în domeniul privat dat fiind faptul că aceasta îşi exercită profesia în condiţiile prevăzute de art. 376 din Legea 95/2006 şi în temeiul art. 379 din aceeaşi lege, în baza certificatului avizat anual de membru al Colegiului Medicilor din România, cel din urmă reprezentând un organism care în calitate de reprezentant al autorităţii publice – Ministerul Sănătăţii, controlează şi supraveghează exercitarea acestei profesii.

Nota bene, persoanele care doresc să efectueze operaţiuni în cadrul oricărei bănci din România şi care, deşi nefiind întrebaţi dacă au luat sau nu contact cu o persoană infectată, omit să informeze funcţionarul băncii cu privire la acest aspect, vor putea fi trase la răspundere penală pentru fapta de omisiunea declarării unor informaţii.

În al doilea rând, omisiunea trebuie să privească unele informaţii esențiale cu privire la posibilitatea de a fi intrat în contact cu o persoană infectată cu o boală infectocontagioasă.

În doctrina recentă s-a susţinut ca nefiind tocmai inspirată decizia legiuitorului de a introduce în text noţiunea de unele informaţii esenţiale, cu atât mai mult cu cât în cazul infracţiunii prevăzute de art 273 alin. 1 Cod penal ce reglementează infracţiunea de mărturie mincinoasă, legiuitorul a optat pentru o formulare generică – fapte sau împrejurări esenţiale – în sensul că omisiunea oricăror fapte sau împrejurări esenţiale săvârşită de către martor în legătură cu aspectele despre care este întrebat conduce la săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă în modalitatea omisivă proprie.

Din punctul nostru de vedere, această manieră de reglementare este mai mult decât binevenită. Aşadar, în cazul infracţiunii de omisiunea declarării unor informaţii, persoana nu poate fi trasă la răspundere penală în cazul în care aceasta, având o serie de informaţii esenţiale raportat la posibilitatea de a fi intrat în contact cu o persoană infectată, decide să declare în mod voluntar doar o parte dintre acestea. Considerăm că ar fi fost excesivă reglementarea omisiunii tuturor informaţiilor esenţiale, raportat la însăși raţiunea incriminării şi la scopul urmărit de aceasta.

Astfel, în situaţia prevăzută de art. 352 indice 1 Cod penal, legiuitorul urmăreşte protejarea sănătăţii publice, valoare socială ce poate fi protejată şi prin prezentarea doar a unora dintre informaţiile esenţiale deţinute de către o persoană, de vreme ce acestea au capacitatea de a avertiza cadrele medicale, persoanele prevăzute de art. 175 Cod penal ori unităţile în care acestea îşi desfăşoară activitatea, în legătură cu existenţa unui risc ca persoana respectivă să fie infectată cu o boală infectocontagioasă sau să fie purtătoare a unui agent înalt patogen.

Prin urmare, optica legiuitorului a fost una corectă, incriminarea faptei prevăzute de art. 352 indice 1 Cod Penal fiind aptă a îndeplini dezideratul asigurării protecţiei sănătăţii populaţiei chiar şi doar prin declararea unor informaţii esenţiale şi nu a tuturor celor deţinute de către o persoană. În această manieră, inclusiv gradul de intruziune în viaţa privată a persoanei este unul scăzut şi proporţional.

O serioasă problemă de interpretare şi de aplicare a textului de lege ce incriminează această infracțiune credem însă că este dată de utilizarea de către legiuitor a sintagmei posibilitatea de a fi intrat în contact cu o persoană infectată

Ne punem astfel întrebarea retorică dacă, în contextul unei pandemii declarate la nivel mondial, respectiv al actualului SARS COV 2, există posibilitatea ca vreo persoană să fie sigură că nu a intrat în contact cu o altă persoană infectată cu acest virus, sau dacă există vreo persoană care să poată declara ferm că nu există nicio posibilitate să fi intrat în contact cu o persoană infectată? Considerăm că răspunsul nu poate fi decât unul negativ.

În ce priveşte forma de vinovăţie cu care se poate comite această infracţiune, reţinem intenţia directă ori indirectă, deşi intuim că în marea parte a cazurilor fapta va fi săvârşită în mod preponderent cu intenţie indirectă, din raţiuni precum frica instituirii măsurii carantinei.

Totuşi, exceptând persoanele care au cunoştinţa clară că au intrat în contact cu o persoană confirmată ca fiind pozitivă, restul se bazează strict pe hazard în ce priveşte posibilitatea de a fi avut un astfel de contact şi, deşi cel mai probabil nu urmăresc producerea unei stări de pericol pentru sănătatea publică, se bazează pe hazard că nu o vor leza, întrucât credem că este puţin probabil ca la ora actuală o persoană să nu îşi pună cel puţin ipotetic problema posibilităţii de a fi intrat în contact cu o persoană infectată.

Din aceste considerente, credem că este necesar să fie operată modificarea textului prevăzut de art. 352 indice 1 Cod penal prin eliminarea sintagmei posibilitatea, în caz contrar existând probabilitatea ca un procent de cca 90% din cetățeni să fie susceptibili de a fi traşi la răspundere penală pentru această infracţiune, acesta nefiind dezideratul legiuitorului când a optat pentru incriminarea acestei fapte.

Care este raportul dintre infracţiunea de fals în declaraţii şi cea de omisiunea declarării unor informaţii?

O precizare importantă ce poate fi făcută în ce priveşte raportul dintre infracţiunea de fals în declaraţii prevăzută de art. 326 alin. 2 Cod penal şi infracţiunea de omisiunea declarării unor informaţii prevăzută de art. 352 indice 1 Cod penal, este aceea că cele două infracțiuni pot fi săvârșite în concurs real. 

Aşadar, cu titlu exemplificativ ne putem imagina ipoteza în care o persoană, dorind să intre într-o instiutuţie publică, este întâmpinată de un reprezentant/persoană desemnată care îi înmânează un formular de declaraţie pe proprie răspundere ce conține informaţii privind anumite aspecte legate de posibilitatea ca persoana respectivă să reprezinte un risc de contagiune. Presupunând că persoana în cauză declară în mod necorespunzător realităţii, în acel moment aceasta va săvârşi infracţiunea de fals în declaraţii prevăzută de art. 326 alin. 2 Cod penal. Ulterior, imaginându-ne că aceasta se deplasează la unul dintre ghişeele instituţiei, unde aflată fiind în faţa unui funcţionar public, deşi nu este întrebată asupra vreunui aspect privind riscul contagiunii, omite în mod intenţionat să divulge unele aspecte esenţiale privind posibilitatea intrării în contact cu o persoană ce suferă de o boală infectocontagioasă. Apreciem că în acel moment persoana în cauză va săvârşi infracţiunea de omisiunea declarării unor informaţii.

Exemplul prezentat mai sus reprezintă una din ipotezele în care persoana în cauză este pasibilă de reţinerea unui concurs real de infracţiuni eterogene – infracţiuni cu obiecte juridice diferite, acestea fiind reglementate în capitole distincte în partea specială a Codului penal, întrucât protejează valori sociale diferite.

Aşadar, infracţiunea de fals în declaraţii prevăzută de art. 326 alin. 2 Cod penal protejează încrederea publiculuiprivind realitatea sau adevărul cuprins în declaraţiile făcute de către persoanele fizice sau juridicepe când infracţiunea de omisiunea declarării unor informaţii prevăzută de art. 352 indice 1 Cod penal protejează sănătatea publică.

Intuim din modul în care legiuitorul a reglementat infracţiunea de omisiunea declarării unor informaţii şi cea de fals în declaraţii –  în varianta specială – , că acesta a dorit practic incriminarea aceleaşi conduite a unei persoane, prima infracțiune putând fi comisă în modalitatea omisivă (printr-o inacțiune), pe când cea de-a doua în modalitatea comisivă (printr-o acțiune).

Practic, legiuitorul, din dorinţa de a acoperi şi include în sfera ilicitului penal a oricărei modalităţi prin care o persoană ascunde un posibil risc de a fi intrat în contact cu o persoană suferindă de o boală infectocontagioasă, a creat premisa ca un individ, astfel cum am prezentat în exemplul anterior, să fie pasibilă să răspundă penal atât pentru comiterea uneia sau a mai multor infracţiuni de fals în declaraţii în formă continuată cât și a uneia sau a mai multor infracţiuni de omisiunea declarării unor informaţii în formă continuată, printr-o simplă accedere într-o instituţie publică în care ia contact cu mai mulţi funcţionari.

Credem că această dublă incriminare va conduce la situaţii dezastruoase în practica judiciară şi opinăm că se impune de lege ferende contopirea celor două infracţiuni intr-o singură înfracţiune cu conţinut alternativ şi eventual plasarea acesteia în Capitolul V. Infracţiuni contra sănătăţii publice.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here