GUEST WRITER Cristina Cornaci, fondator și CEO Avestis International: Etica și buna-credință în contracte

Indiferent de businessul pe care îl desfășurăm, cel mai important aspect în ceea ce privește demararea, funcționarea și existența de lungă durată a unei colaborări este reprezentat de onorarea cu asumare și responsabilitate a contractelor încheiate între părți.

Ramura dreptului civil, care vizează încheierea contractelor, indiferent de tipologia lor, este una amplă și necesită o abordare minuțioasă a condițiilor de formă și de fond, a consimțământului părților, a formei de încheiere a contractului, a clauzelor principale și suplimentare intervenite ulterior încheierii acestuia, a viciilor și a sancțiunilor, condiții ce trebuie respectate întocmai, astfel încât relația contractuală să se deruleze în parametri legali și în concordanță cu normele morale.

Dincolo de construcția tehnică a contractelor, se află aspecte pe care nu le desprindem neapărat din normele legale, deși acestea le prevăd într-o anumită formă, ci țin de comportamentul părților într-o relație contractuală, comportament ce poate fi stabilit încă de la începutul unei colaborări. Iată cum buna-credință în asumarea, respectarea și îndeplinirea obiectului unui contract poate situa colaborarea într-o perspectivă prosperă sau într-una derizorie în condițiile în care scrisul rămâne doar scris, iar vorbele doar vorbe.

Potrivit articolului 1240, alin. 1 din Codul civil, voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris , iar scopul acestui articol este acela de a stabili valoarea juridică a diferitelor moduri posibile de manifestare a consimțământului – în scris, verbal, tacit, gesturi, etc., toate acestea fiind forme de exteriorizare a dorinței de a contracta.

Exteriorizarea consimțământului deschide calea către existența unei colaborări ce ia naștere în urma emiterii ofertei și acceptării acesteia, care odată ajunsă la destinatar, începe să producă efecte. Practica ne demonstrează că o mare parte din relațiile contractuale se încheagă în urma întâlnirilor de business, acolo unde ofertantul își prezintă serviciile, de cele mai multe ori verbal, astfel încât destinatarul ofertei să o accepte fără a mai fi necesară existența unui termen de acceptare.

În aceste situații, odată prezentate beneficiile pe care ofertantul le pune la dispoziția destinatarului, din punct de vedere moral și etic, contractul ce urmează a fi perfectat în forma sa scrisă, se consideră valabil încă de la emiterea ofertei și acceptarea ei tacită.

Deseori se întâmplă ca ofertele să fie împachetate și livrate frumos, tocmai pentru a atrage interesul posibililor clienți, însă îndeplinirea „promisiunilor” făcute anterior încheierii contractului să sufere lacune, ba chiar, unele aspecte ale colaborării, să nu fie respectate deloc sau să fie modificate unilateral de către una dintre părți.

Aceste situații generează analiza din perspectiva caracterului etic al contractelor și integrității prestatorului de servicii, a cărui abordare poate fi ușor superficială, în scopul de a atrage noi colaboratori, fără a lua în calcul consecințele pe termen lung survenite în urma acestui gen de abordare.

Am întâlnit în practică și situații în care era evident dezechilibrul de putere dintre părți și imposibilitatea reală de negociere a unor clauze de către partea aflată în dezavantaj. Această perspectivă de putere creează premisele unor abuzuri, mai mult sau mai puțin intenționate.

Ipotezele se aplică în cazul tuturor contractelor, indiferent că vorbim despre contractele încheiate între comercianți, contractele de vânzare-cumpărare, contractele de locațiune sau cele care prevăd raporturile de muncă.

Buna-credință este un principiu care se dorește a exista în fiecare raport contractual, reprezentând un factor decisiv în mediul de coexistență al parteneriatelor raportat la durata și destinația contractelor încheiate. Acest principiu datează din cele mai vechi timpuri, fiind ancora dintre cuvântul dat și îndeplinirea efectivă a acestuia, neexistând, după cum prea bine se cunoaște, o formă scrisă a înțelegerilor.

Deși noțiunea de „bună-credință” nu este definită în legislație, în literatura juridică, ea este privită ca un grup de elemente, și anume diligența, liceitatea și abținerea de la intenția de a cauza prejudicii altora, elemente care reprezintă o consecință a înglobării și integrării unui grup de fapte psihologice ce alcătuiesc onestitatea în sfera dreptului. Astfel că, elementele bunei-credințe reprezintă acele valori juridice care corespund valorilor morale ale onestității, aspect pe care nicio formă scrisă a unui contract nu o poate cuprinde, întrucât forma scrisă a contractelor reprezintă o măsură de precauție și de acoperire din punct de vedere legislativ în fața unor factori care ar putea perturba buna desfășurare a raporturilor contractuale.

Integritatea și asumarea responsabilităților sunt caracteristici pe care le deprindem din practica profesională, din experiență, din corectitudinea și transparența cu care putem onora ceea ce pretindem a oferi, indiferent dacă oferta este scrisă ori verbală.

O colaborare sortită succesului și prosperității ține, pe lângă profesionalismul și competențele cu care se desfășoară obiectul de activitate al unei companii și de cuvântul dat, de încrederea reciprocă pe care o acordăm atât în calitate de prestatori, cât și de beneficiari, precum și de derularea efectivă a colaborării, care trebuie cârmuită în permanență în direcția potrivită și în beneficiul tuturor părților contractante.

Potrivit unei definiții reglementate în limba română etica reprezintă studiul teoretic al principiilor și concepțiilor de bază din orice domeniu al gândirii și activității practice. Înseamnă îmbinarea efectivă a activității desfășurate cu valorile sociale și morale, ce țin de fiecare individ în parte, valori pe care le dezvoltăm și le adaptăm schimbărilor sociale și economice permanente, astfel încât să existe un echilibru sănătos în îndeplinirea tuturor obiectivelor setate.

Întorcându-ne la principiul moștenit de la societatea romana, forma scrisa a unei convenții conferă un plus de siguranță celor care o folosesc. Dar oare este într-adevăr un gaj de buna-credință? O asigurare reală că atât obiectul cât și condițiile de realizare ale acestuia vor fi respectate? Nu, nu există nicio certitudine! Exista posibilitatea legală de a cere la forul judecătoresc îndeplinirea obligațiilor contractuale dar ce te faci dacă nu se mai pot aplica? Un terț (judecătorul) poate interveni și interpreta într-un fel aparent obiectiv, dar ce judecată este pur obiectivă, atâta timp cât se bazează pe experiența, cunoștințele, empatia de la un moment dat, ale unei singure persoane?

Dintr-o anume perspectivă, tot buna-credință și valorile morale ale părților constituie garanția respectării clauzelor stabilite, și nu forma sa scrisă, care oricând poate fi contestată. Buna-credință se manifesta ca un veritabil suport, încă de la începutul raporturilor juridice dintre părți, prin loialitatea pe care partenerii o manifestă la stabilirea parametrilor convenționali, cât și pe parcursul colaborării, onestitatea impunându-se prin grija de a nu prejudicia interesele co-contractantului. Respectăm – sau nu – ceea ce am convenit, pentru ca avem conștiința cuvântului dat, nu a actului scris.

Conchidem că orice relație contractuală bazată pe principii, etică, asumare și bună credință nu poate fi destinată decât succesului, iar o astfel de abordare asigură dezvoltarea atât a noastră, ca indivizi umani, cât și a mediului profesional din care facem parte.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here