În cadrul articolului precedent a fost abordată problema modalităţii de stingere a obligaţiilor pe care le deţine un debitor faţă de acelaşi creditor, în ipoteza în care plata efectuată de către debitor nu este suficientă pentru a stinge toate datoriile existente. Această problemă juridică purtând denumirea de imputaţia plăţii.
De asemenea au fost abordate primele două soluţii legislative oferite pentru rezolvarea acestei probleme, mai precis imputaţia plăţii prin acordul părţilor şi imputaţia plăţii prin manifestarea de voinţă a debitorului.
În cadrul acestui articol vom aborda celelalte două soluţii legislative pentru rezolvarea problemei privind imputaţia plăţii, mai precis imputaţia făcută de către creditor şi în final imputaţia facută de către legiuitor.
Trebuie menţionat faptul că în lipsa imputaţiei făcute de către debitor aceasta va fi stabilită de către creditor, cu menţiunea că această imputaţie trebuie să fie adusă la cunoştinţa debitorului şi imputaţia nu poate să fie făcută asupra unei datorii neexigibile (nescadente) ori litigioase.
În contextul în care imputaţia plăţii a fost efectuată de către creditor cu respectarea regulilor evidenţiate la articolul 1508 alin. 1 Cod civil şi eliberează debitorului o chitanţă liberatorie, acesta este obligat să facă imputaţia plăţi prin acea chitanţă.
În lipsa acordului părţilor cu privire la modalitatea de imputare a plăţii, în lipsa unei manifestări de voinţă din partea debitorului ori a creditorului în privinţa imputaţiei plăţii, ordinea evidenţiată anterior fiind obligatorie, va primi eficienţă juridică imputaţia plăţii stabilită de către legiuitor.
Acesta vine şi reglementează modalitatea de imputaţie a plăţii în cadrul articolului 1509 din Codul civil, stabilind unele reguli în ceea ce priveşte modalitatea de stingere a obligaţiilor.
Astfel în cadrul articolului 1509 se stabileşte încă de la început faptul că regulile după care se face imputaţia legală devin aplicabile în mod cu totul subsidiar, având prioritate imputaţia facută de către părţi prin consens, ori în mod unilateral.
Regulile stabilite de către legiuitor, în baza cărora se va face imputaţia plăţii sunt după cum urmează.
În primul rând plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă. După care imputaţia se va face asupra datoriilor negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puţine garanţii, raţiunea este una cât se poate de simplă, creditorul va fi mai protejat în cazul unei insolvabilităţi a debitorului pentru că va avea de executat doar obligaţii garantate.
O altă regulă stabilită de către legiuitor este că imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor, iar dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură, garantate şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi. În lipsa tuturor criteriilor menţionate anterior, imputaţia se va face proporţional cu valoarea datoriilor.
