Autor: Cristina Cornaci, Founder & CEO
Executarea imobiliară este cea mai complexă şi delicată formă a procedurii execuţionale, cu etape succesive ce pot genera diverse litigii, inclusiv cu întâmpinarea diverselor impedimente la executare ce pot fi surmontate prin acordul părţilor, iar în caz contrar de instanţa de executare. Am încercat să clarificăm câteva din situaţiile practice problematice din cadrul acestei proceduri, în cadrul seriilor din cadrul evenimentului nostru „Cafeneaua juridică” şi sperăm că dezbaterile noastre au fost de folos auditorilor.
Unul dintre impedimentele la executare este reprezentat de regimul coproprietăţii bunului urmărit, fiind necesară, în anumite condiţii, împărţirea respectivului bun astfel încât instanţa să stabilească modalităţile concrete în care executarea imobiliară poate sau nu continua, împotriva respectivului debitor.
Noțiuni introductive
Ne propunem în prezentarea noastră să analizăm împărţirea bunurilor comune pe calea contestaţiei la executare, şi pornim, în demersul nostru, de la situația premisă a diferitelor modalități de exercitare a dreptului de proprietate, de către debitor, asupra bunurilor din patrimoniul său. Bunurile proprii pot fi urmărite în mod direct în procedura executării silite, neridicând probleme deosebite. Pe de altă parte, atunci când unul sau mai multe bunuri din patrimoniul debitorului sunt deținute de acesta în coproprietate (pe cote-părți sau în devălmășie), executarea este temporizată, proprietatea comună asupra bunurilor în cauza reprezentând un impediment la executare.
După cum cunoaștem, debitorul răspunde cu bunurile prezente și viitoare în vederea îndeplinirii obligațiilor asumate, iar creditorul are o garanție corelativă asupra întregului patrimoniu al debitorului urmărit, conform art. 2324 din Codul civil. Creditorul personal al unui debitor nu va putea, însă, să urmărească bunul deținut în proprietate comună, ci va trebui, mai întâi, să obțină partajul judiciar (art. 818 Cod procedură civilă).
Partajul judiciar al bunurilor comune poate fi notat în cartea funciară (art. 818 alin. 1 Cod procedură civilă), iar executarea imobiliară este suspendată de drept până la soluționarea partajului (art. 818 alin. 2 Cod procedură civilă).
În cadrul regimului matrimonial al comunității legale a soților, bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți. Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară acoperirii creanței sale, bunurile astfel împărțite devenind bunuri proprii (art. 353 Cod civil).
Pentru a obține împărțirea bunurilor comune, creditorul urmăritor are la îndemână două căi procesuale:
– partajul judiciar, pe calea dreptului comun (art. 980 și următoarele din Codul de procedură civilă);
– contestația la executare ce urmărește îndepărtarea impedimentului la executare mai sus menționat (art. 712 alin. 4 din Codul de procedură civilă).
Calitatea procesuală activă și procedura aplicabilă
Doctrina juridică a analizat pe larg această instituție juridică, iar prima chestiune ce se cere analizată este cea a calității procesuale active, textul de lege fiind destul de vag, prin folosirea noțiunii de “persoană interesată”. Din multitudinea de persoane ce ar putea justifica un interes în promovarea acestei acțiuni, calitatea procesuală activă trebuie să fie restrânsă la participanții executării silite (ex. creditor, debitor, terț garant, etc.)
Coproprietarul ce nu este parte în dosarul de executare silită nu va putea formula contestație la executare, chiar dacă justifică un interes real în împărțirea bunului comun, deoarece nu poate fi considerat subiect al raportului juridic litigios, în accepțiunea art. 36 Cod procedură civilă, având deschisă doar calea dreptului comun pentru a obține împărțirea bunului comun.
Un alt element de noutate pe care Noul Cod de procedură civilă îl aduce în materia executării bunurilor comune este dreptul creditorului personal de a urmări cota – parte determinată a debitorului din dreptul de proprietate asupra imobilului, fără a mai fi necesar să ceară partajul, dacă ea este neîndoielnic stabilită și lămurită, fiind înscrisă, prin arătarea unei fracțiuni, în cartea funciară. În acest caz, coproprietarii vor putea cere punerea în vânzare a întregului imobil aflat în coproprietate. (art. 818 alin. 3 din Noul Cod de procedură civilă).
Opțiunea vânzării nu poate fi exprimată, însă, de creditorul urmăritor, ci doar de coproprietari, fiind vorba despre o acțiune exclusiv personală a debitorului copărtaș.
În ceea ce privește competența de soluționare a cererii de partaj, pe calea contestației la executare, doctrina juridică este unanimă în a aprecia că un asemenea litigiu poate fi soluționat numai de către instanța de executare, indiferent de valoarea sau locul în care este situat bunul ce se cere a fi partajat, prin raportare la dispozițiile art. 651 alin. (3) Cod procedură civilă. (evocăm, cu titlu de exemplu: Eugen Hurubă, “Contestația la executare în materie civilă”, Ediția 2011, Editura Universul Juridic, pag. 162; Ion Deleanu “Tratat de procedură civilă” Ediția 2013, Editura Universul Juridic, pag. 371 – 372).
Solicitarea partajului pe cale incidentală, în cadrul contestației la executare
Una dintre cele mai interesante dispute doctrinare în această materie privește posibilitatea de a solicita, pe cale incidentală, partajul judiciar în cadrul contestației la executare:
– Într-o primă opinie, s-a apreciat că nu se poate solicita partajul, pe cale incidentală, în materia specială a contestației la executare pentru următoarele considerende: prin partaj se urmărește recunoașterea și stabilirea unui drept subiectiv, iar o cerere incidentală în acest sens (cum ar fi cererea reconvențională) este incompatibilă cu procedurile derogatorii de la dreptul comun, cum este cazul contestației la executare. În susținerea acestei opinii, s-a mai reținut faptul că executarea silită imobiliară nu poate începe atunci când bunul urmărit este comun, fiind necesară obținerea, mai întâi, de către creditor, a partajului judiciar. Pe cale de consecință, dacă îmbrățișăm această opinie, nici nu se va putea pune problema practică a solicitării partajului, în cadrul contestației, pe cale incidentală (Eugen Hurubă, “Contestația la executare în materie civilă”, Editura Universul Juridic, Ediția 2011, pag 161);
– În cea de a doua opinie, s-a apreciat că atât contestatorul, cât și intimatul, pot solicita partajul pe cale incidentală în cadrul contestației, soluția provenind din interpretarea coroborată a dispozițiilor cuprinse la art. 720 alin. (2) și art. 712 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Astfel, dreptul de a solicita partajul, pe calea contestației la executare, este recunoscut oricărei părți interesate, nu doar contestatorului, și orice acțiune de acest gen, dacă nu este grefată pe contestația la executare, nu va putea fi calificată decât ca și o acțiune de drept comun (Alin Trăilescu, Catălin Lungănașu “Drept procesual civil. Executarea silită”, Editura C.H. Beck, pag. 214; Cătălin Lungănașu “Contestația la executare. Instituție fundamentală a dreptului procesual civil”, Editura C.H. Beck, pag. 153).
Unele instanțe chiar au considerat că, în cadrul contestației la executare, cererea de împărțire a bunurilor proprietate comună nu poate fi solicitată prin intermediul unei cereri principale, ci doar pe cale incidentală, expunându-vă în acest sens două decizii:
A. Tribunalul Tulcea a exprimat, prin Decizia civilă nr. 54/26.01.2021, opinia potrivit căreia partajul judiciar poate fi solicitat în cadrul contestaţiei numai ca şi cerere accesorie sau incidentală, nicidecum ca şi o cerere unică, deoarece scopul contestaţiei la executare este acela de a remedia neregularităţile din cadrul procedurilor execuţionale. Astfel, în cadrul unei contestaţii existente, ce tinde la modificarea sau anularea executării, se poate solicita, în subsidiar și partajarea bunurilor proprietate comună. Altminteri, dreptul creditorului la împărţirea bunurilor comune ale debitorului urmărit este recunoscut numai prin intermediul acţiunii de drept comun.
B. În acelaşi sens s-a pronunţat aceeaşi instanţă, Tribunalul Tulcea prin Decizia nr. 602 / 17 iunie 2015, arătând că, în mod expres, dispoziţiile art. 817 din Noul Cod de procedură civilă prevăd dreptul creditorului la a obţine partajul bunurilor comune ale debitorului, însă pe calea dreptului comun. Prin contestaţia la executare formulată de debitor sau de un terţ proprietar, creditorul poate doar să intervină, prin intermediul unei cereri reconvenţionale, cerând partajul bunului. Astfel, se reţine că este inadmisibilă contestaţia la executare formulată de creditor, având ca obiect unic partajul bunurilor comune.
Am analizat cu atenţie aceste puncte de vedere, însă, în opinia noastră, creditorului îi este recunoscut dreptul creditorului de a cere partajul bunurilor comune ale debitorului, prin intemediul contestaţiei la executare, ca şi acţiune principală, deoarece prin acest demers urmăreşte clarificarea unui impediment la executare. În situația în care partajul s-ar fi putut cere doar pe cale incidentală, atunci cu siguranță am fi regăsit, în Codul de procedură civilă, dispoziții exprese în acest sens.
Avantaje și dezavantaje pentru creditor în apelarea la procedura partajului judiciar
Indiferent dacă ne referim la procedura derogatorie a contestației la executare sau a dreptului comun, partajul judiciar reprezintă o procedură dezavantajoasă, dar necesară, pentru creditor. Dezavantajele provin din:
– costurile foarte mari ale procedurii, ce implică: (a) taxa de timbru calculată în funcție de valoarea bunului supus partajului (art. 3 alin. 1 lit. a si b din OUG nr. 80/2013); (b) onorariile experților tehnici desemnați și (c) onorarii avocațiale;
– timpul îndelungat de soluționare a unor asemenea proceduri (minim 3 ani în primele două grade de jurisdicție);
– începerea unei noi proceduri execuționale, ori de câte ori bunul partajat este atribuit coproprietarului nedebitor (cu noi costuri ce se cer avansate).
Avantajele sunt minime, în sensul că, după parcurgerea tuturor procedurilor costisitoare, în ipoteza în care va obține o soluție favorabilă și executorie, va putea trece la vânzarea imobilului, însă din prețul vânzării prin licitație va trebui să își acopere, mai întâi, toate costurile avansate și abia apoi creanța pentru care a început, inițial, executarea împotriva debitorului urmărit.
Concluzionând, deşi extrem de nepractică pentru creditor, partajarea bunurilor comune ale debitorului se conturează, de cele mai multe ori, ca unică soluţie în continuarea executării silite. Am observat că majoritarea debitorilor persoane fizice deţin în coproprietate bunurile identificate în patrimoniul lor. Ori în cazul în care creditorul evită angajarea costurilor şi resurselor necesare partajului se vede în imposibilitatea realizării obiectului executării silite. Astfel, deşi deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă recunoscută prin titlu executor, posibilităţile de încasare a respectivei creanţe sunt nule deoarece debitorul său nu înregistrează venituri şi nici alte resurse financiare care să conducă la acoperirea respectivei creanţe. Desigur, în cazul în care debitorul însuşi manifestă cooperare în cadrul respectivei proceduri, acesta poate decide, împreună cu copropritarul, vânzarea bunului comun, iar partea ce i se cuvine din vânzare să fie distribuită în cadrul procedurii execuţionale, pentru achitarea creanţei şi a cheltuielilor de executare silită.
