Motto: Unii dintre cei care ajung la putere, indiferent de domeniul în care exercită astfel de prerogative, îşi schimbă în mod negativ comportamentul, uneori fiind chiar de nerecunoscut. Această boală socială are un nume: beţia puterii[1].
Încep acest material cu o scurtă poveste politică[2]. Undeva în Europa au avut loc alegeri şi, în urma scrutinului, o alianţă de partide a preluat guvernarea statului. Atât în campania electorală, cât şi imediat după preluarea puterii legislative şi executive, aspecte consemnate într‑un program asumat, partidele din alianţa guvernamentală au spus că urmează să reformeze mai multe domenii, precum justiţia, sănătatea, relaţiile de muncă, asigurările sociale ş.a. Mai mult, reprezentanţii alianţei politice câştigătoare în alegeri au comunicat populaţiei că intenţionează să perfecţioneze întreg cadrul legal existent, astfel încât acesta să servească mai bine interesul general.
Pe măsură ce timpul trecea, era din ce în ce mai evident că reformele şi schimbările clamate în campania electorală, dintre care unele au fost menţionate în programul de guvernare, au fost trecute, aproape fără excepţie, într‑un plan secund, iar prim‑planul a fost luat de alte măsuri sau schimbări nemenţionate undeva.
Fără vreo explicație, când scriu aceste rânduri, îmi trece prin minte un banc, pe care vreau să vi-l împărtășesc (îmi cer scuze dacă îl știți). Pe scurt, moare un om politic şi ajunge la intrarea comună rai‑iad, unde este întrebat ce preferinţă are. Pentru că nu era decis ce să aleagă, cere să verifice ex propriis sensibus cele două locuri (raiul şi iadul). Mai întâi intră în rai, unde constată că este o atmosferă liniştită, relaxantă, disciplinată şi sobră. I se pare plictisitor, astfel că îşi manifestă dorinţa de a inspecta şi iadul. Cum intră în iad, îl întâmpină însuşi Scaraoţchi, căpetenia dracilor, care îl cheamă la el şi îl întreabă ce vrea. După ce îi spune de ce a intrat în iad, şeful dracilor îl ia într‑un tur al iadului, prilej cu care observă că toată lumea se distra cum dorea, unii dansau, alţii consumau băuturi alcoolice etc. După ce revine la poarta principală, omul politic este întrebat unde vrea să intre. Răspunsul acestuia a fost unul hotărât, în sensul de a intra în iad. După ce a ales iadul şi poarta s‑a deschis, cum a intrat în iad a observat cu uimire că nimeni nu se mai distra şi toată lumea muncea din greu sau era supusă unor acte de tortură. Un drac supraveghetor îl vede pe omul politic şi îl cheamă la el. Acesta se apropie de supraveghetor şi îl întreabă nedumerit: Ce s‑a întâmplat? De ce lumea nu se mai distrează? Supraveghetorul îi explică omului politic că zilele trecute, când a inspectat iadul, Scaraoţchi era în campanie electorală, iar acum alegerile s‑au terminat şi a câştigat un nou mandat de patru ani, astfel că s‑a revenit la situaţia anterioară. Cu alte cuvinte, supraveghetorul i‑a spus că populaţia iadului este băgată în seamă şi se bucură numai în perioada campaniei electorale, când, de fiecare dată, Scaraoţchi organizează petreceri şi promite schimbări majore favorabile tuturor oamenilor, însă, după campanie, acesta uită imediat şi cade în sindromul beţiei puterii. Omului politic nu‑i venea să creadă că a fost păcălit de Scaraoţchi şi, pe un ton revoltător, a întrebat: Vrei să spui că am fost minţit? Răspunsul a venit sec. Da, ai fost minţit! Apoi, omul politic a început să se revolte, să urle, să invoce drepturi, libertăţi şi chiar statul de drept, afirmând în final că va apela la justiţie. Răspunsul final al dracului supraveghetor a fost: Nu poţi apela la justiţie, căci justiţia divină ţi‑a decis definitiv această soartă, în conformitate cu faptele tale din vremea când ai guvernat prin minciuni, când ai fost egoist, fără să‑ţi pese de popor şi erai îmbătat de mirajul puterii. În plus, noi avem un sistem de justiție paralelJ
Dincolo de această glumă, al cărei sâmbure de adevăr trebuie observat, beţia puterii este o expresie folosită relativ frecvent în vorbirea curentă şi desemnează starea de tulburare specifică anumitor persoane care deţin funcţii cu atribuţii de decizie sau care exercită prerogative de putere ori autoritate asupra altor oameni. Foarte pe scurt, beţia puterii este un sindrom de care suferă o parte dintre cei ce deţin pârghii sau instrumente ale puterii.
Locul de muncă, poziţia socială sau viitorul profesional al unor oameni depinde, în mai mare sau mai mică măsură, de cei care exercită prerogative de putere. Din păcate, nu toţi cei aflaţi în această postură respectă întocmai legile ţării, ci mulţi uită de jurământul depus şi se comportă abuziv, arbitrar sau discreţionar. În asemenea cazuri, se poate spune că cei aflaţi la butoanele puterii se comportă euforic sau paranoic, fiecare considerându‑se stăpânul inelelor. Într‑un cuvânt, se comportă despotic, adică după bunul lor plac.
Când beţia puterii se manifestă într‑o modalitate euforică, situaţia este una similară cu cea a unui om aflat în delir bahic, de beţie propriu‑zisă, cauzată de alcool şi, mai recent, de alte substanţe psihoactive. Euforicii au un optimism exagerat sau bună dispoziţie fără acoperire în realitate. Aceştia spun: Totul merge ca pe roate! Beţia puterii, exteriorizată prin manifestări de tip euforic, evidenţiază grandomanie şi chiar delir. Efectele sociale ale unui atare tip de exercitare a puterii, care relevă o conduită delirantă, nu pot fi decât negative, întrucât acesta este rodul superficialităţii sau aroganţei.
În forma sa paranoică, beţia puterii se exteriorizează prin manifestări comportamentale lipsite de logică ori care vădesc orgoliu exagerat sau bănuieli continue de manopere conspirative. Oamenii care suferă de paranoia puterii sunt preocupaţi aproape exclusiv de hrănirea orgoliului nemăsurat, sunt orientaţi spre vendete personale şi spre înlăturarea oricăror obstacole aflate în calea lor spre satisfacerea intereselor meschine.
Beţia puterii, atât în forma sa euforică, cât şi în modalitatea de tip paranoic, aşa cum am văzut, produce efecte negative în cele mai multe dintre situaţii şi, prin urmare, trebuie evitată.
Dacă, în ceea ce priveşte efectele celor două categorii de beţie a puterii – euforică sau paranoică –, nu există niciun dubiu că acestea sunt ambele negative, sub aspectul gravităţii acestora există diferenţe importante.
Aroganţa şi arbitrariul, trăsături ce apar în cazul puterii manifestate în mod euforic, nu produc efecte de aceeaşi intensitate (pe scara gravităţii) socială, comparativ cu cele generate de aceleaşi trăsături, dar în cazul puterii manifestate în mod paranoic.
Paranoicii care deţin puterea sunt mult mai periculoşi decât cei euforici aflaţi în poziţii similare. Dintre protagoniştii puterii, cei mai periculoşi pentru societate sunt aroganţii paranoici, care, pentru a‑şi atinge scopul, sunt în stare să facă orice. Arogantul paranoic este foarte determinat, vanitos şi sfidător. Cel mai grav lucru este însă faptul că aceştia cred că au dreptate şi că fac bine.
Din păcate, privind spre scena politică, vedem prea puţine personaje din spectrul puterii care se comportă raţional şi legal şi prea multe care nu au vocaţie de conducători autentici, având manifestări superficiale, arogante sau iraţionale.
Domeniul în care, probabil, beţia puterii este cea mai întâlnită este politica. Legitimarea acordată de electorat este, în multe cazuri, justificarea pe care oamenii politici o invocă pentru a acoperi comportamentele lor despotice.
Chiar dacă, în alte domenii, proporţia celor ameţiţi de putere este mai mică, nicio sferă a relaţiilor sociale nu este scutită de prezenţa unor astfel de persoane. Conduite despotice sunt întâlnite peste tot, în autorităţile publice sau instituţiile publice, în cadrul celorlalte persoane juridice publice ori private, în grupurile sociale, inclusiv în familie.
Mirajul deţinerii unor pârghii sau instrumente ale puterii, indiferent de sfera relaţiilor sociale avută în vedere, îi îmbată pe unii dintre cei în cauză, care, voit sau nevoit, ajung într‑o stare de tulburare psihică similară intoxicaţiei cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive.
Toţi cei care suferă de beţia puterii au impresia că sunt nemuritori şi intangibili.
Oamenii care ocupă vremelnic funcții sau demnități au obligația să aibă în vedere faptul că deținerea funcțiilor sau demnităților nu poate constitui scopul lor, ci acestea sunt simple mijloace de atingere a unor obiective generoase, precum înfăptuirea justiției, creșterea nivelului de trai al populației, protecția mediului etc. Guvernarea nu trebuie să fie orientată spre binele oamenilor politici, ci al poporului, iar justiția nu trebuie înfătuită în folosul judecătorilor, ci al justițiabililor.
În final, deși nu obișnuiesc să o fac, le dau acestora un sfat: să ia în serios gluma cu Scaraoţchi!
[1] Eseul a fost publicat, într-o formă asemănătoare, și în lucrarea Viața prin ochii unui avocat (edițiile 1 și a 2-a), Ed. Universul Juridic, 2018 și 2019.
[2] Care nu este neapărat fictivă, dar orice asemănare cu realităţile din România este pur întâmplătoare, nefiind în intenţia autorului să vizeze un stat anume, pentru că problema beţiei puterii este una globală, iar nu una izolată.
Sursa: htcp.eu
