În primul rând, trebuie să amintim că, la fel ca în cazul tuturor clauzelor abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, și în ceea ce privește clauzele atributive de competență inserate în acest tip de contracte, instanța este ținută să aprecieze dacă prezintă sau nu un caracter abuziv.
Având în vedere art. 3 al Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, o clauză care stabilește competența teritorială poate fi abuzivă atunci când este inserată în contract fără ca în prealabil să fi făcut obiectul unei negocieri între profesionist și consumator și care, totodată, atribuie competența teritorială exclusivă instanței competente material de la sediul profesionistului.
Un alt indiciu al caracterului abuziv al clauzei atributive de competență este măsura în care aceasta, în mod deliberat, crează un dezechilibru semnificativ pentru consumator, punând profesionistul într-o vădită poziție de superioritate, prin raportare la drepturile și obligațiile părților contractante. Prin urmare, trebuie să ținem cont că nu orice clauză contractuală care stabilește competența teritorială la sediul profesionistului este abuzivă, ci această împrejurare trebuie analizată în funcție de împrejurările concrete ale cauzei.
Prin urmare, instanța este învestită cu prerogativa analizării concrete a împrejurărilor cauzei, în așa fel încât aceasta să poată determina dacă obligația consumatorului de a se supune competenței exclusive a unei instanțe ar conduce fie la mari dificultăți, fie la imposibilitatea de prezentare a acestuia. Aprecierea dificulății sau imposibilității de prezentare a consumatorului în fata instanței trebuie să se raporteze, de pildă, la cheltuielile pe care acesta ar trebui să le avanseze în vedere prezentării la instanța aleasă de profesionist sau la orice alte împiediemente care să conducă la obstrucționarea dreptului consumatorului de a se apăra sau de a formula o acțiune în justiție.
Pentru a exemplifica toate cele precizate mai sus, arătăm că în cauza C 240/98-C 244/98 – Oceano Group, Curtea de Justiție a Uniunii Europene[1] a hotărât că “o clauză atributivă de competenţă, care este inserată fără a fi făcut obiectul unei negocieri individuale într-un contract încheiat între un consumator şi un profesionist şi care conferă competenţă exclusivă instanţei de la sediul profesionistului, trebuie să fie considerată ca fiind abuzivă, în sensul art. 3 al Directivei, în măsura în care aceasta crează, cu încălcarea bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante”.
Totodată, pentru a sublinia obligația pe care judecătorul național (care este, de altfel, și primul judecător chemat să cerceteze și să aplice dispozițiile de drept comunitar) de a analiza din oficiu caracterul abuziv al clauzelor inserate în contractele cu profesioniștii, în cauza C243/08 – Pannon GSM, CJUE a arătat că „o clauză contractuală abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator şi nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză; instanţa naţională are obligaţia de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept şi de fapt necesare în acest sens. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanţa nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul se opune. Această obligaţie revine instanţei naţionale inclusiv atunci când verifică propria competenţă teritorială”. Prin urmare, pentru ca instanța să constate că o clauză atributivă de competență este abuzivă, nu este necesar ca în prealabil partea aflată într-o poziție de inferioritate (consumatorul) să solicite acest lucru în mod expres, această analiză fiind guvernată de principiul oficialității.
Mai mult, în ipoteza în care devin incidente prevederile art. 126 alin. 2 din Noul Cod de Procedură Civilă, trebuie ținut cont că acestea sunt caracterizate de imperativitate. Prin urmare, atunci când este vorba despre un litigiu în materia protecției drepturilor consumatorilor, părțile sunt îndrituite să aleagă competența teritorială a instanței, numai în condițiile prevăzute de alin. 1, care menționează că această posibilitate devine una reală doar ulterior momentului nașterii dreptului la despăgubire. Așadar, la analiza caracterului abuziv trebuie avute în vedere și aceste prevederi în cazurile în care ele devin incidente.
Chiar și sub imperiul Vechiului Cod Civil, care nu consacra aspectele cuprinse astăzi în Noul Cod Civil și în Noul Cod de Procedură Civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut aplicarea directă a jurisprudenței comunitare, specificând că ”având în vedere că instanţele din Bucureşti sunt situate la distanţă mare faţă de localitatea de domiciliu a reclamanţilor, de natură să creeze o prezumţie în sensul că deplasarea şi cheltuielile implicate în sarcina consumatorilor pentru a compărea în faţa instanţei s-ar putea dovedi disuasive şi i-ar putea determina pe aceştia să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare, în baza dispoziţiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 7 alin. (2) din acelaşi cod, precum şi a locului situării sediului sucursalei care reprezintă pârâta în litigiu, a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit în favoarea Judecătoriei Oradea”.
Prin urmare, instanțele trebuie să analizeze și să constate ex officio dacă o clauză atributivă de competență este sau nu o clauză abuzivă, nefiind nevoie ca judecătorul să fie învestit în prealabil cu o cerere de constatare a caracterului abuziv. Totodată, trebuie avut în vedere faptul că nu orice clauză atributivă de competență inserată de profesionist în contractele pe care le încheie este o clauză abuzivă, ci această împrejurare trebuie analizată in concreto, de la caz la caz.
Apelați la Mușat & Asociații – Societate Civilă De Avocați cu toată încrederea!
[1] Denumită în continuare CJUE
