Edictarea unui nou cod vine din experientele trecutului si proiecteaza in viitor satisfacerea lor. Peste toate acestea, un cod este expresia culturii juridice a unei natiuni si a constiintei juridice a acesteia. Societatea moderna este intemeiata pe drepturile si libertatile individuale. Cultura juridica greco-romana a evoluat peste secole, perenizand concepte si institutii juridice solide in ceea ce priveste organizarea si desfasurarea procesului penal. Important pentru noi, in calitate de mostenitori, este sa prezervam filonul ei esential si anume respectarea stricta a acestor drepturi si libertati. „Un popor care nu isi doreste libertatea sau renunta foarte usor la ea, nu o merita“.
Autor: Ionel Hasotti (foto), vicepresedinte al UNBR (la data aparitiei revistei). Articol extras din numarul 3 al Intelligent Life Romania.
Convingerea mea este ca un cod de procedura penala nu trebuie sa aiba drept scop esential organizarea modalitatilor de tragere la raspundere penala a persoanelor, ci sa asigure ca persoanele care se confrunta cu aparatul represiv al statului, beneficiaza de un proces corect. Doar un „proces corect“ (sau „fair trial“ cum zic cei de la care prezentul cod a imprumut atatea) atrage sentimentul general de dreptate care se manifesta la nivelul societatii. Intotdeauna, intr-o societate deschisa, paza formelor va prevala asupra fondului. Ca sa parafrazez, forma este cainele de paza al societatii deschise, iar lipsa ei nu duce decat la abuz si dictatura.
Procesul corect impune dreptul unei persoane de se apara in fata oricarei acuzatii grave in materie penala, prin intermediul unui profesionist: avocatul. Avocatul este cel care rosteste dreptul in pretoriu – „advocare“ – cu mentiunea ca in drept modern, nu doar il „spune“, ci il si scrie.
Noul cod reuseste – in sfarsit si dupa indelungi negari si ezitari – sa ne spuna pe nume – „avocatul“- si chiar mai mult sa proclame prin art. 29 ca avocatul este un participant la procesul penal. Prin urmare, pe langa drepturile celor pe care il asista si / sau reprezinta, avocatul are drepturi procesuale proprii, drepturi autonome strans legate de statutul sau profesional reglementat generic de Legea avocaturii. Iata deci ca avocatul inceteaza a mai fi un personaj oarecum periferic in procesul penal, el devine unul dintre actorii principali ai scenei judiciare.
Dispune el insa de toate mijloacele necesare pentru a-si interpreta partitura? Ma tem ca nu (si nu este vorba de o temere „reverentioasa“). Se afla el intr-un raport de egalitate cu celalalt avocat care joaca pe aceasta scena si ma refer aici la avocatul statului i.e. procurorul? Aici nu ma mai tem, aici sunt convins ca raspunsul nu poate fi decat negativ. Iar explicatia nu poate veni decat din faptul ca autorii codului s-au straduit (fara succes) sa ridice o constructie juridica folosind caramizi diferite ca natura. Codul nu este ancorat intr-o filosofie solida. Rezultanta este un mixaj anglo-latin in care institutiile nu sunt bine legate unele de altele. Nu sunt deloc dur cand spun ca sufera de hermafroditism juridic. Exemplele nu sunt putine.Unul dintre acestea ar fi – nu neaparat din perspectiva profesiei mele, dar mai ales din perspectiva drepturilor persoanelor acuzate – lipsa oricarei prevederi legale privind dreptul avocatului la ancheta in futurum. Mai poate fi vorba de egalitate intre avocatul statului si avocatul persoanei acuzate, daca acestuia nu i se recunoaste dreptul legal de a avea propria sa investigatie?
Un alt exemplu tine de modalitatea de reglementare a accesului avocatului la informatiile clasificate ale cauzei. Formatia mea intelectuala si juridica nu poate admite ca intr-o cauza judiciara in care statul tinde sa pedepseasca o persoana lipsind-o de drepturi (dintre care libertatea se afla pe primul plan), tot el sa decida ceea ce ar trebui sa cunoasca sau sa nu cunoasca participantii la proces. Nu este locul aici sa intru in detaliile reglementarii (in detalii locuieste diavolul). Ea este oricum straina ideei de democratie dar extrem de apropiata dictaturii. Problema nu consta in natura, ci in esenta reglementarii.
Inca un exemplu care denota ca nu putem sa imprumutam decat amputand (dupa cultura si constiinta juridica a autorilor si a celor care au acceptat sa edicteze fara sa dezbata): martorii amenintati sau vulnerabili. Protejarea identitatii trebuie sa se faca doar dupa depunerea marturiei in instanta. Este treaba statului sa se doteze cu institutii si mijloace corespunzatoare de protectie a martorilor amenintati sau vulnerabili. Un proces nu poate fi „corect“ (fair trial) decat in aceste conditii. Altceva – adica ceea ce este reglementat – nu are nimic de a face cu ideea de justitie intr-o societate deschisa (pe care o prefer societatii democratice; de-a lungul istoriei o multime de societati democratice au esuat in dictaturi). As fi curios cum ar putea explica respectiva reglementare un avocat al statului roman (denumit procuror) unui judecator american. Chiar mi-ar place sa asist la discutie.
In incheiere, as avea o intrebare deloc retorica pentru autorii codului (daca tot s-au straduit sa preia atat de multe institutii americane fara spiritul care le pune in miscare): cum se face ca in mai toate filmele americane (iar filmul face parte din cultura unei natiuni) la finalul unui proces penal castiga apararea? Pot sa raspund in locul lor? Pot si o fac: pentru ca ei sunt o natiune nascuta si crescuta cu respectul aproape religios pentru drepturile si libertatile individuale, o natiune a carei constitutie a fost gandita si scrisa in acest spirit (nu sunt rautacios cand spun ca a apartinut unor avocati adevarati – numai unul nu era, dar este drept ca era cel mai mare ganditor dintre ei). Toate celelalte probleme le-au considerat detalii. Noi le consideram principii. Iar daca detaliul devine principiu, ne aflam exact acolo unde meritam sa fim ca natiune. Nu si ca indivizi.
