Dacă ar fi să ne imaginăm că viața noastră este o țesătură de raporturi juridice, avocatul este cel care creează noduri de susținere. Dacă ar fi să ne imaginăm că statul de drept este un templu, avocatul este cel care își ia dalta și îl transformă într-o operă de artă. Fără avocat nu ar exista justiție pentru că el este resortul care antrenează întregul sistem.
Cu toate acestea, suntem invitați adesea să ne imaginăm o lume fără avocați.
Acest lucru a devenit parțial posibil prin intermediul așa-numitelor smart contracts (contracte inteligente), care descriu raporturi juridice traduse în coduri. În fapt, smart contracts se bazează pe tehnologia blockchain și permite ca, odată ce intri într-un raport juridic să nu te poți abate de la regimul prestabilit al acestuia, el fiind în integralitate executat pe baza codului, fără a fi nevoie de intervenție umană.
Cum funcționează sistemul este descris în cel mai celebru exemplu, cel al unui automat de mâncare în care introduci o monedă ce este verificată de către aparat, dacă aceasta trece etapa de control, atunci aparatul îți eliberează automat mâncarea selectată în prealabil.
Smart contracts pot fi folosite într-o sumedenie de raporturi juridice, sunt considerate cele mai sigure sisteme tocmai datorită caracteristicilor tehnologiei blockchain și funcționează pe baza unor algoritmi, adică a unor draft-uri preconstituite de către avocați care să respecte legislația specifică. Dar odată adoptate aceste draft-uri codate, de ce am mai avea nevoie de avocați pe acest segment de activitate? Și cred că până acum nu ne-am pus vreodată problema că și asupra executorilor judecătorești va exista un impact semnificativ, odată ce executarea unui smart contract nu mai este lăsată la aprecierea unei persoane, debitor al obligației respective.
Bineînțeles, tehnologia atrage numeroase alte controverse juridice încă nerezolvate, una dintre ele fiind cea referitoare la faptul că blockchain presupune o distribuire a datelor între mai multe computere aflate în diverse zone ale globului, ceea ce atrage elemente de extraneitate. Cu siguranță odată cu implementarea smart contracts la scară largă vor putea fi identificate și alte probleme de sistem, rolul avocaților fiind mai mult de a translata și a adapta dreptul tradițional la dreptul digital.
Și mai interesantă devine, însă, analiza unui smart contract ce ar conține obligații de diligență, nu de rezultat și cum algoritmul ar seta anumite valori pentru a verifica dacă debitorul acelei obligații a îndeplinit un anumit standard pentru a se considera că l-a executat. Art. 1481 Noul Cod civil precizează că „în cazul obligațiilor de mijloace, debitorul este ținut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis”, dar în cadrul algoritmului vor trebui definite aceste mijloace necesare.
Fără a monopoliza tema în discuție pe diverse aspecte ce țin de problemele practice ale smart contracts, care sunt cu siguranță deosebit de interesante pentru practicienii dreptului, să ne orientăm puțin și spre componenta esențială a avocaturii, pledoaria în fața unei instanțe de judecată.
După cum am arătat în prima parte a acestui material, tendința este de a avea o justiție digitalizată (digitalizată în prezent în sensul de justiție realizată de oameni prin intermediul unor mijloace de comunicare la distanță, dar corect catalogată ca informatizată în sensul de a avea un avocat-robot sau un judecător-robot care să participe la actul de justiție).
Experimentul instanțelor online a fost privit cu entuziasm de unii, dar și ușor circumspect de alții. Pe lângă poticnelile unui început în justiția din România sau normele juridice care trebuie adaptate pentru a reflecta noua realitate, altceva consider că se impune subliniat. Pledoaria nu presupune o sumă de cuvinte a cărui rezultat se cuantifică în dreptate, ci și un joc al personalității tradus inclusiv în elemente non-verbale. Cu siguranță se cuvine ca această temă să fie tratată separat într-un articol pentru că avocații nu au apărut ca urmare a unei nevoi de a avea lângă tine o persoană care știe legi și cum să le interpreteze, ci de a avea un „prieten” care îți poate pleda cauza. Și tocmai de aici extragem esența avocatului și contradicția cu conceptele unei justiții online.
Dacă acesta este schița actuală a justiției din România, vă invit să reflectați asupra tabloului justiției expus cu mândrie în alte țări, precum și asupra tușelor de dreptate ale viitorului digital.
O justiție fără judecători? Sau un viitor al justiției înfăptuite prin intermediul judecătorilor-roboți? Ca și în cazul smart contracts, unde avocații trec în plan secund, nici judecătorii nu mai sunt priviți ca indispensabili în alte țări, cum ar fi Estonia, unde un robot decide asupra unor cereri cu caracter civil într-un cuantum mai mic de 6.400, oarecum similare cu cererile cu valoare redusă din România, respectiv cele sub 10.000 lei, în care utilizezi un formular.
Dar tușele justiției complet digitalizate în care omul este supus judecății unui robot nu mai sunt atât de luminate. Revenind la prima parte a materialului, dacă justiția își va pune bazele pe AI, iar AI a dovedit că are capacitatea de a dezvolta o inteligență superioară omului, atunci cum vom mai putea înțelege resorturile care au condus la adoptarea unei decizii, mai ales în sfera unor domenii sensibile, cum ar fi o condamnare penală sau alte decizii ce presupun o restricționare a drepturilor omului?
Dacă AI este un sistem perfect, atunci acesta să fie înțelesul biblic al îndemnului „cel care se simte fără păcat, să arunce primul cu piatra”, adică să fim supuși unei decizii pe care nu o vom înțelege?
Convenția Europeană a Drepturilor Omului este considerată a fi un organism viu, dar cât de rapid se poate adapta la tranziția către era digitală? Sau mai curând va fi nevoie să adoptăm un alt instrument care să ne protejeze drepturile? Care vor fi drepturile noastre, cine le va putea restrânge și care va mai fi înțelesul noțiunii de ”necesar într-o societate democratică”? Vom mai avea „democrație” sau vom asista la o criză constituțională și o adaptare la un regim nou?
În contextul în care multe locuri de muncă vor fi eliminate prin apariția AI, dacă am considera că munca stă la baza aproprierii, conform teoriei lui Locke, atunci cum va fi creionat dreptul de proprietate în viitor? Să ne amintim că, în ciuda criticilor aduse teoriei naturaliste a lui Locke, după ce a preamărit pozitivismul, în timpul procesului de la Nuremberg în cadrul căruia au fost judecați judecătorii naziști, s-a revenit la teoria naturalistă atunci când judecătorii s-au apărat invocând faptul că nu au făcut altceva decât să aplice legea (teoria pozitivistă) și s-au dezvoltat concepte cum ar fi genocidul, crimele împotriva umanității, crimele de război. Oare ce teorie filosofică a viitorului ne va reașeza drepturile?
Dreptul la viață este tratat în prezent în legislația internă și internațională separat de calitatea vieții, ceea ce este o concepție pe alocuri eronată și acest lucru mi-a fost relevat recent, când dreptul la viață, un drept absolut ce nu comportă restrângeri conform Convenției Europene a Drepturilor Omului, nu a beneficiat de derogări prin decretele prezidențiale. Cu toate acestea, tratând tema sinuciderii medical asistate într-o lucrare, am descoperit cât de important este nu doar să respiri, cât să trăiești cu adevărat, aspect ce ține de calitatea vieții, înglobată într-un cumul de drepturi protejate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar cărora le lipsește trăsătura absolută.
Făcând o legătură între calitatea vieții și locurile de muncă eliminate prin insinuarea AI în viața noastră, am mai putea admite că remediul „venitului de bază universal” ce ar putea să rezolve strict nevoile primare ale omului este unul fezabil? Oamenii sunt diferiți, nevoile lor sunt diferite, iar dacă la nivelul unei națiuni este valabil acest truism, cum ar putea fi el privit într-un context mai mare, la nivelul unei structuri ca UE sau chiar la nivel global?
Bineînțeles, în acest sistem dreptul la viață privată ar fi suprimat total, el aflându-se în contradicție cu bazele noii ere construite de om pentru binele numai al unor oameni, adică a SupraOamenilor, cum i-am mai găsit numiți în literatură.
Să ne imaginăm un scenariu simplu pentru a vedea diferențele între oamenii din viitor și SupraOamenii. Oamenii din viitor, ființe ce vor trăi cu venitul de bază universal, vor fi acei inutili (sau idioți utili), pe când SupraOamenii se vor putea bucura de beneficiile traiului în comun cu AI. Și de aici scenariul poate să fie îmbogățit cu literatura aparent SF în care SupraOamenii ar putea avea acces la tehnologie prin care și-ar putea prelungi viața. E, totuși, oare SF în condițiile în care biotehnologia avansează cu fiecare zi, iar banca de organe poate fi la deschisă în orice moment?
Reglementările referitoare la clonarea umană, atât reproductivă, cât și terapeutică, surprinzător, dar nu este unitară la nivel global. În Carta Drepturilor Fundamentale a UE este interzisă clonarea reproductivă (art. 3 alin. 2 lit. d); în India nu avem legi care să interzică clonarea, ci ghiduri care interzic clonarea reproductivă, dar se permite clonarea terapeutică, precum și utilizarea celulelor stem embrionare în scopul cercetării; în Marea Britanie, printr-un act din 2008 sunt permise experimentele embrionilor hibrizi om-animal; în Australia clonarea terapeutică este legală; iar SUA nu există o lege federală așa că fiecare stat a adoptat propria poziție cu privire la subiect, toate interzicând clonarea reproductivă, dar unele dintre ele permițând clonarea terapeutică.
Cred că dezbaterile suscitate de clonarea umană sunt cele care oglindesc cel mai bine avantajele și dezavantajele tehnologiei pentru om, iar bioetica a jucat aici un rol deosebit, tăind puțin avântul cercetărilor după 1997, anul apariției lui Dolly (născută de fapt în 1996, fiind primul mamifer clonat din celule adulte, pe când primul mamifer clonat din celule embrionare s-a născut în anul 1984), și lăsând omenirea să deceleze asupra riscurilor.
Așa cum ne-am dat timp să realizăm ce ne dorim când am fost puși să alegem în privința clonării umane și încă nu există un consens după atâția ani pe un subiect cu impact major asupra omenirii, așa consider că ar trebui să ne dăm timp și în privința AI, nu să grăbim pașii spre un viitor care nu a fost pavat cu răspunsuri la întrebări esențiale.
Revenind la drepturi, în acest context mai putem afirma cu certitudine că va mai exista revoluționarul drept la egalitate de șanse între un om și un SupraOm sau triptica „liberte, egalite, fraternite” va deveni o amintire a unei civilizații apuse?
Reconfigurarea drepturilor noastre fundamentale adânc implantate în ADN-ul statului de drept ar fi privită ca un organism suferind o mutație genetică din care rezultă ceva demn de Dr.Frankenstein. Ne asumăm să fim Dr.Frankenstein ai generațiilor viitoare sau adevărați părinți ai acestora?
După cum am început, suntem aici, față în față cu viitorul bazat pe un sistem binar, dar unde vom fi peste zeci de ani depinde într-o proporție covârșitoare de alegerile pe care le facem acum. Iar o alegere pornește de la o întrebare, de la o alternativă, iar știința se bazează pe ipoteze de lucru, raționamente logice validate empiric, de aceea întregul material este înțesat mai mult cu întrebări, decât cu răspunsuri. Timpul va decide dacă am adresat întrebările bune, dar cu siguranță pentru întrebări bune avem nevoie de timp.
