Autor: Mădălina Riza, Senior Associate
La 17 ianuarie 2022 a intrat în vigoare Legea 22/2022 pentru modificarea și completarea OUG 194/2002 privind regimul străinilor în România, care definește, pentru prima dată în România, termenul de nomad digital și reglementează condițiile acordării vizei de ședere temporară.
Măsura legislativă este una lăudabilă, în mod cert, inclusiv în contextul schimbărilor semnificative pe care le-a generat pandemia în ultimii doi ani la nivel mondial, traduse în scindări de perspectivă cu privire la desfășurarea activității profesionale într-un cadru fix.
Instrumentul adoptat de legiuitorul român pare a fi deosebit de util, încurajând dezvoltarea economică, prin atragerea de resurse financiare (persoanele vizate aleg să desfășoare activitate în state terțe, de la distanță, cheltuind resurse financiare în România).
Cum se traduce, însă, implementarea vizei de ședere temporară în România și care sunt cerințele pe care trebuie să le îndeplinească un nomad digital pentru obținere? În cele ce urmează încercăm să prezentăm succint conținutul actului normativ, fără a ne propune să facem o analiză aprofundată asupra eficacității instrumentului instituit de acesta.
- Conceptul de “nomad digital”
Legiuitorul român definește un “nomad digital” drept străinul care este angajat cu un contract de muncă la o companie înregistrată în afara României și care prestează servicii prin utilizarea tehnologiei informației și comunicațiilor sau care deține o companie înregistrată în afara României, în cadrul căreia prestează servicii prin utilizarea tehnologiei informației și comunicațiilor și poate desfășura activitatea de angajat sau activitatea din cadrul companiei, de la distanță, prin folosirea tehnologiei informației și comunicațiilor. Concret, un nomad digital este străinul care desfășoară, în România, o activitate dependentă / independentă pentru un angajator / în cadrul unei companii din afara țării noastre, de la distanță, utilizând, în mod evident, tehnologia informației și comunicațiilor.
- Condițiile de obținere a vizei de ședere. Documentația necesară
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească nomadul digital sunt următoarele: i) să dispună de mijloace de întreținere obținute din activitate, în cuantum de cel puțin trei ori câștigul salarial mediu brut lunar din România, pentru fiecare dintre ultimele 6 luni anterioare datei depunerii cererii de viză, precum și pentru întreaga perioadă înscrisă în viză și ii) să desfășoare activitățile din care obțin venituri, de la distanță, prin folosirea tehnologiei informației și comunicaților.
Documentele solicitate sunt, însă, numeroase și ar putea transforma procesul de obținere a vizei într-o adevărată provocare. Indicăm, printre altele: contractul de muncă încheiat sau dovada administrării la distanță a unei companii înregistrate de cel puțin 3 ani la data solicitării vizei de acesta în afara României; o scrisoare de intenție; un document care atestă că sunt achitate la zi impozitele, taxele și alte contribuții obligatorii, respectiv că nu este înregistrat cu acte și fapte de evaziune fiscală și fraudă fiscală; rezervarea unui bilet de călătorie sau permisul de conducere, cartea verde, documentele de înmatriculare și dovada itinerariului; dovada asigurării medicale, valabilă pe teritoriul României, cu acoperire de cel puțin 30.000 euro; dovada mijloacelor de întreținere obținute din activitate; certificat de cazier judiciar etc.
Valabilitatea vizei de ședere temporară este de șase luni, iar prima prelungire a dreptului se face cu aceeași perioadă.
- Concluzii
Deși documentația solicitată pentru obținerea vizei ar putea descuraja nomadul digital, procedura prevăzută pentru acesta este mai facilă decât în cazul unei persoane cu statut obișnuit care dorește să obțină viză de muncă, nomadul digital având posibilitatea de a obține viza într-un interval de timp mult mai scurt.
Observând avantajele reglementării statutului juridic de “nomad digital”, până la acest moment, numeroase state au implementat instrumentul vizei de ședere în favoarea acestei categorii: Germania, Estonia, Republica Cehă, Portugalia, Croația, Norvegia etc..
Cu toate acestea, la nivel național, legea nou adoptată nu răspunde aspectelor de ordin fiscal, și anume: care este statutul fiscal al străinului, respectiv care este situația contribuțiilor la asigurările sociale și a impozitului local pe veniturile obținute.
Rămâne de văzut în ce măsură vor putea fi depășite neajunsurile acestei reglementări, date fiind utilitatea evidentă a implementării unui astfel de instrument pentru economia statului și preferința străinilor, evidențiată în numeroase sondaje, de a alege România ca loc în care să-și desfășoare activitatea, în contextul costului de trai redus și a infrastructurii comunicațiilor electronice.
