Material realizat de Mihaela Ion, Partner
Pe scurt: Nu de multă vreme, pe 2 aprilie 2020, în cauza C‑228/18, CJUE a reținut următoarele: “Articolul [101 alineatul (1) TFUE] poate fi interpretat în sensul că același comportament poate fi calificat drept încălcare a acestei dispoziții atât prin obiectul său anticoncurențial, cât și prin efectul său anticoncurențial”
Potrivit Curții[1]
Faptul că o constatare a unei restrângeri a concurenței „prin obiect” scutește autoritatea sau instanța competentă de necesitatea de a examina efectele acesteia nu implică nicidecum că această autoritate nu poate efectua o astfel de examinare atunci când o consideră oportună.
Potrivit avocatului general[2]
- Din punct de vedere material, nu există nicio diferență între obiect vs. efect: ambele restrâng concurența în cadrul pieței interne și, pentru acest motiv, sunt în principiu interzise.
- Din punct de vedere procedural, mai precis din perspectiva tipului de analiză pe care autoritățile de concurență sunt obligate să o efectueze – există însă diferențe.
Dihotomia obiect/efect este în ansamblu un instrument procedural menit să ghideze autoritatea de concurență în analiza care trebuie efectuată în temeiul articolului 101 alineatul (1) TFUE, în funcție de circumstanțele cauzei.
- Autoritatea nu este obligată să efectueze o analiză exhaustivă a efectelor unui acord, care este adesea mai lungă și mai consumatoare de resurse, atunci când susține și stabilește că acordul este anticoncurențial prin obiect.
- Dar: autoritatea poate decide, într‑un anumit caz, să examineze un acord din cele două perspective în același timp, într‑o singură decizie, și să verifice astfel dacă ambele cerințe sunt îndeplinite. Această practică poate fi justificată, din motive de eficiență procedurală: atunci când obiectul anticoncurențial al unui acord este controversat, poate fi „mai sigur” pentru autoritate, în cazul unui litigiu ulterior, să demonstreze că acordul este anticoncurențial și prin efect.
Ce înseamnă asta?
În viața de zi cu zi, s-ar traduce așa: dacă două sau mai multe societăți au schimbat/primit anumite informații (mai mult sau mai puțin sensibile) același comportament poate fi analizat și în final calificat de autoritatea de concurență atât ca înțelegere prin obiect si prin efect.
Ce ar genera în cascadă acest lucru?
Multă bătaie de cap pentru avocații de concurență. Desigur, durerea de cap crește /se atenuează după cum autoritatea de concurență/inspectorii de caz vor înțelege să interpreteze la rândul lor acest drept/această opțiune.
Cum așa? De ce?
Probabil (spun doar probabil) prima tendință absolut naturală ar fi ca autoritățile/inspectorii de caz sa spună:
Aaaa, ne simplifică viața, de acum când analizăm un comportament spunem că este și prin obiect și prin efect, punem la grămadă toate argumentele de drept, atât cele care vizează înțelegerile prin obiect, cât și cele prin efect, toate probele într-un singur și mare “corp probator” și… la sfârșit o singură concluzie: URAAA! Comportamentul reprezintă atât o încălcare prin obiect cât și prin efect!
Ce nu înseamnă?
Avocatul general, anticipând o astfel de reacție și interpretare absolut naturală, spune însă foarte frumos, ceva ce ar putea totuși să scadă intensitatea durerilor de cap, și anume: aceasta posibilitate teoretică, a faptului că un acord ar putea însuma ambele tipuri de restrângeri nu scutește, cu siguranță, autoritatea de concurență competentă de obligația de a furniza:
- în primul rând, elementele de probă necesare pentru ambele tipuri de restrângeri și,
- în al doilea rând, de a evalua și de a încadra în mod clar aceste elemente de probă în categoriile juridice corespunzătoare.
Totodată, avocatul general subliniază în mod expres că:
Nu ar fi deloc suficient ca o autoritate de concurență, inclusiv în scopul controlului jurisdicțional ulterior, să se limiteze, în decizia sa, la colectarea elementelor de probă concrete și, fără să precizeze care sunt concluziile în termeni de evaluare juridică pe care le‑a tras din aceste elemente de probă, să sugereze doar că un anume comportament ar putea constitui o încălcare și/sau alta, lăsând în sarcina instanței sesizate cu o cale de atac să conecteze elementele de fapt și să ajungă la o concluzie. Altfel spus, existența unor temeiuri juridice alternative nu reprezintă o garanție a lipsei de precizie, în special atunci când sunt impuse sancțiuni administrative importante.
În concluzie
- Rapoartele de investigație trebuie să fie in continuare clare, calificarea juridică trebuie să fie clară. Nu trebuie să ajungem în sfera calificării generice prin obiect și efect, fără o legătură directă de cauzalitate între situația de fapt, argumentație și concluzie.
- Autoritatea de concurenta nu trebuie să se limiteze la a colecta elemente de probă și la o înșiruire de elemente de fapt și de documente/corespondențe & practica aferentă unei categorii sau alteia, ci trebuie să evalueze situația de fapt, probele, să precizeze care sunt concluziile în urma evaluării juridice, să califice în mod clar faptele și să nu lase instanței sarcina calificării/încadrării.
- Dacă recurge la o astfel de abordare, analiza autorității de concurență în mod evident trebuie să fie mai întinsă și de complexitate mai ridicată, în sensul demonstrării efectelor negative ale practici analizate.
NB: deci s-ar putea să nu fie chiar așa rău, nu?
[1] http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=224884&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=4399689
[2] A se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza CB/Comisia (C‑67/13 P, EU:C:2014:1958, punctul 30).
