Autor: Diana Pleș, avocat Iordăchescu & Asociații
Dreptul la liberă exprimare este un drept fundamental, reglementat atât la nivel național, prin Constituția României, cât și la nivel european, prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, art. 30 alin. (1) din Constituția României prevede că: „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.”
Art. 10 alin. (1) CEDO prevede că „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (…)”
Cu toate acestea, dreptul la liberă exprimare nu este un drept absolut, acesta fiind susceptibil de anumite limitări. Una dintre situațiile de excepție în care dreptul la liberă exprimare poate fi restrâns este aceea în care limitarea este impusă în scopul prevenirii săvârșirii de infracțiuni.
O îngrădire a acestui drept poate fi sesizată în cazul dispozițiilor art. 368 Cod penal, care reglementează infracțiunea de instigare publică ca fiind: „fapta de a îndemna publicul, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace, să săvârșească infracțiuni (…)”.
O astfel de restricționare apare ca fiind necesară și proporțională având în vedere consecințele negative care pot rezulta în urma unor astfel de comportamente. În acest context, trebuie stabilit care este delimitarea dintre dreptul la liberă exprimare și infracțiunea de instigare publică.
În primul rând, în vederea delimitării trebuie să ne raportăm la valoarea socială protejată de norma care incriminează instigarea publică. Această infracțiune este reglementată în cadrul infracțiunilor care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, având rolul de a proteja ordinea și liniștea publică. Prin urmare, trebuie avută în vedere rațiunea incriminării faptei, sens în care nu poate fi sancționată orice liberă exprimare, fiind necesar ca aceasta să fie aptă să aducă atingere valorii sociale ocrotite de lege. Practic, norma are scopul de a sancționa acele comportamente care creează riscul comiterii de infracțiuni, astfel încât este necesar să se aprecieze în concret, de la caz la caz, care dintre comportamentele circumscrise liberei exprimări pot prezenta cu adevărat acest risc.
Un alt criteriu de delimitare, care decurge din criteriul antemenționat, constă în aceea ca, prin mesajul adresat publicului, să se încurajeze la săvârșirea unei infracțiuni. În măsura în care fapta la care se îndeamnă nu constituie infracțiune, nu ne aflăm în sfera art. 368 Cod penal. Un exemplu în acest sens ar fi situația în care se îndeamnă la săvârșirea unei contravenții.
Mai mult, pentru a face delimitarea dintre infracțiunea de instigare publică și dreptul la liberă exprimare trebuie să avem în vedere faptul că pentru a fi întrunite condițiile de tipicitate ale art. 368 Cod penal este necesară existența unui îndemn din partea autorului infracțiunii de instigare publică. Așadar, dacă mesajul transmis nu conține și un îndemn la săvârșirea infracțiunii, nu ne vom afla pe tărâmul infracțional al instigării publice.
Nu în ultimul rând, pentru a ne afla în prezența infracțiunii de instigare publică, este necesară existența formei de vinovăție a intenției. Așadar, cel care transmite un mesaj trebuie să își dorească să determine oamenii să săvârșească o infracțiune. Mai mult, este suficient ca persoana care transmite mesajul să accepte că se va putea ajunge la acest rezultat, chiar dacă nu îl dorește. În lipsa elementului intențional, fapta nu se va plia pe tipicitatea infracțiunii reglementate de dispozițiile art. 368 C.pen.
Forma de vinovăție reiese în concret din fiecare faptă în parte și poate fi determinată în funcție de mai mulți factori.
Un prim factor îl reprezintă conținutul mesajului, respectiv natura credibilă a acestuia și a pericolului de săvârșire a unei infracțiuni generat de acesta. Spre exemplu, o simplă afirmație făcută cu titlu de glumă, în principiu, nu va constitui infracțiunea de instigare publică.
În plus, este necesară și analizarea altor circumstanțe specifice ale cazului, cum ar fi destinatarul mesajului și contextul în care este adresat mesajul. Astfel, în cazul în care o persoană se află la o petrecere la care participă numai prieteni și le spune acestora în glumă „Haideți să îl batem pe X”, fapta nu va fi tipică, în considerarea faptului că acesta cunoaște că persoanele cărora le sunt adresate aceste cuvinte nu îl vor lua în serios. În schimb, dacă același mesaj este adresat unor persoane necunoscute, fapta va fi tipică, având în vedere că persoana care adresează mesajul acceptă că va putea fi luată în serios de cineva.
Poate să prezinte relevanță chiar și persoana care adresează mesajul. Spre exemplu, este posibil ca o afirmație făcută de o anumită persoană să nu aibă caracter penal, dar aceeași afirmație făcută de o persoană publică să întrunească elementele constitutive ale infracțiunii de instigare publică, datorită faptului că o persoană publică este conștientă de faptul că are o influență mai mare asupra oamenilor și, pe cale de consecință, că există posibilitatea ca îndemnul ei să fie pus în aplicare.
Este important de precizat că în această normă se încadrează și mesajele online, astfel încât poate avea caracter infracțional și o postare pe Facebook, Instagram, Twitter sau orice alte rețele de socializare, dacă prin aceasta se îndeamnă la comiterea de infracțiuni.
Așadar, delimitarea dintre dreptul la liberă exprimare și infracțiunea de instigare publică trebuie realizată prin analizarea circumstanțelor concrete ale fiecărei situații, prin prisma criteriilor prezentate. Această delimitare este esențială în epoca noastră, în care libera exprimare caracterizează cea mai mare parte a mesajelor publice, ceea ce face și mai necesară tratarea ei cu responsabilitate, identificarea și sancționarea derapajelor infracționale de la aceasta.
