Motto:
Suntem mai inteligenți, dar și mai inconștienți, decât crizele!
Termenul criză are multiple întrebuințări (accepțiuni), dar în materialul de față acesta va fi utilizat cu semnificația de situație gravă în evoluția societății – privită în ansamblu – sau situație economică ori socială critică din punct de vedere individual sau la nivel de organizație.
Plecând de la sensul de mai sus, folosind criteriul întinderii efectelor, putem spune că există două categorii de crize – crize generale și crize individuale.
Crizele generale au răspândire socială mare, pe arii teritoriale sau domenii de activitate extinse, în timp ce crizele individuale se referă la dificultăți trăite de anumiți oameni sau de anumite organizații.
Sigur că, până la urmă, dacă analizăm crizele din punctul de vedere al consecințelor sociale, economice sau politice, vom constata că ceea ce contează este impactul lor asupra oamenilor sau organizațiilor economice, sociale, politice sau cultural-religioase.
Crizele generale produc efecte în masă, asupra unui număr mare de oameni sau organizații, în timp ce crizele individuale generează consecințe ce se răsfrâng asupra unor persoane sau entități colective determinate.
Cu toate acestea, se impune sublinierea că, finalmente, toate crizele se resimt la nivel personal (individual), întrucât nicio criză oricât de mare ar fi ea, din perspectivă strict individuală, nu-i afectează pe toți membri societății, ci numai pe o parte mai mare sau mai mică dintre componenții acesteia.
Într-o altă ordine de idei, o criză generală se manifestă diferit față de fiecare individ. În raport cu anumite persoane, criza produce consecințe grave, față de altele criza se manifestă neutru și, paradoxal, pot exista persoane sau entități care obțin avantaje de pe urma crizelor generale.
Astfel, dacă avem în vedere situația crizei generate de coronavirusul SARS-CoV-2, constatăm că anumite afaceri au eșuat, altele au mers la fel, dar există și afaceri care au prosperat în această perioadă. Este vorba, spre exemplu, despre afacerile cu măști, combinezoane, dezinfectanți, dispozitive medicale necesare tratării persoanelor infectate etc.
Cum se tratează crizele? Care sunt soluțiile de temperare a situațiilor grave prin care trec uneori oamenii și organizațiile?
În funcție de nivelul decizional, există două categorii de soluții sau măsuri anticriză:
- Guvernamentale (publice, politice);
- Individuale (la nivel personal sau al unei organizații).
Soluțiile sau măsurile guvernamentale sunt esențiale pentru robustețea (reziliența, imunitatea, antifragilitatea) unei societăți în perioadele de criză.
Cu privire la importanța factorilor guvernamentali în temperarea sau tratarea crizei pandemice, prof. M. Miclea susține că: „reziliența unei societăți e dată de dezvoltarea ei (cât de mult investește în dezvoltare) nu de apărarea ei (cât de mult alocă pentru protecție). Doar dezvoltarea creează resurse, și doar resursele te fac rezilient pe termen lung”[1].
Conform opiniei prof. D. David, din punct de vedere psihologic, în gestionarea crizei, transparența joacă un rol hotărâtor[2].
Așadar, Guvernul poate îndulci efectele crizelor generale, prin adoptarea unor soluții sau măsuri de combatere transparente, echilibrate și juste, care să fie comunicate destinatarilor cu luarea în considerarea a impactului psihologic.
Soluțiile sau măsurile anticriză individuale sunt cele luate sau adoptate de persoanele fizice sau juridice aflate în dificultate. Fără pretenția de oferi soluții panaceu, din perspectivă individuală, orice persoană sau organizație care urmărește să facă față vicisitudinilor generate de riscuri mari survenite, în primul rând, trebuie să conștientizeze și, în al doilea rând, să-și asume starea precară în care se află.
După ce și-a asumat situația dificilă, cel în cauză poate constata că are la îndemână un evantai larg de soluții sau măsuri, dar poate să se găsească și în situația ingrată de a trebui să-și reorganizeze ori restructureze în mod substanțial activitatea sau chiar să fie nevoit să inițieze procedura insolvenței.
Odată ce existența crizei este certă, pasul firesc următor este acela al evaluării (diagnosticării) efectelor acestei situații de vulnerabilitate, de la care să se plece apoi în elaborarea unui document – planul anticriză – cu două obiective mari: gestionarea (managementul) crizei și ieșirea din dificultatea produsă de criză.
Evaluarea consecințelor crizei va viza, după caz, efectele economice, sociale, dar și pe cele de natură psihologică, suferite de persoanele afectate.
Cu cât sunt mai corect cunoscute efectele crizei, cu atât mai lesnicioasă va fi elaborarea unui plan privind temperarea crizei și stabilirea măsurilor de ieșire din ea. Atenuarea sau temperarea impactului crizei va reuși dacă actorii implicați în actul decizional vor implementa soluții adecvate.
Orice criză, dincolo de greutățile și necazurile sale inerente, poate aduce cu sine oportunități noi, precum scoaterea de la sertar a unor proiecte înghețate, reducerea sau eliminarea unor cheltuieli (costuri) nejustificate, ajustarea sau reconfigurarea resurselor, creșterea productivității, folosirea unor tehnologii, metode sau procedee alternative la cele utilizate anterior crizei etc.
Asumarea crizei, evaluarea consecințelor crizei și elaborarea unui plan de gestionare și depășire a crizei sunt condiții necesare (esențiale), dar insuficiente, pentru trecerea cu succes peste o situație dificilă. La aceste condiții trebuie adăugată încă cel puțin una, respectiv implementarea înțeleaptă a măsurilor cuprinse în planul anticriză, adică transpunerea practică chibzuită a soluțiilor din planul privind managementul și depășirea crizei.
Transpunerea în practică a planului privind managementul efectelor crizei și măsurilor de ieșire din aceasta va fi, de fapt, adevăratul test de fezabilitate și fiabilitate al planului anticriză.
Marea dificultate a societății postmoderne, iar dacă vrem să fim obiectivi trebuie să spunem că a fost întotdeauna o problemă a oamenilor pe Pământ, este starea de ablepsie în raport cu pericolele grave, pe care aceștia nu le pot anticipa. Mai mult, după ce evenimentele impredictibile se produc, oamenii manifestă stângăcie în ceea ce privește gestionarea corespunzătoare a riscurilor survenite. Crizele generate de evenimentele rare imprevizibile sunt de cele mai multe ori administrate lamentabil, cu greșeli și lipsă de dibăcie[3].
În concluzie, considerăm că aplicarea planului anticriză trebuie să fie judicioasă, iar nu rigidă, în așa manieră încât factorii implicați în implementarea lui să manifeste o flexibilitate rezonabilă în raport cu împrejurările din teren și cu evoluția datelor situației de fapt.
[1] https://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-23908158-coronavirus-cum-comunica-autoritatile-criza.htm.
[2] https://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-23908158-coronavirus-cum-comunica-autoritatile-criza.htm. În legătura cu transparența comunicării, profesorul D. David face următoarele recomandări:
(1) Conținutul negativ se prezintă descriptiv (nu inferențial sau evaluativ), fără a-l maximiza, lăsând loc prin inferențe și evaluări „speranței realiste”. În plus, oamenii trebuie validați că este absolut normal să experiențieze emoții negative sănătoase (dar nu nesănătoase): îngrijorarea este în regulă, dar nu panica/anxietatea; nemulțumirea poate sa fie sănătoasă, dar nu furia/agresivitatea; tristețea poate sa fie un semn de sănătate în aceste condiții, dar nu deprimarea etc.
(2) Conținutul ambiguu se poate prezenta, balansând negativul și pozitivul în formule descriptive, dezvoltând apoi prin inferențe si evaluări un „scepticism constructiv”;
(3) Conținutul pozitiv se prezintă fără a maximiza pozitivul, în formule descriptive, inferențiale si evaluative, in forma „optimismului realist”;
(4) Trebuie comunicat că negativul și pozitivul nu sunt incompatibile, ci pot coexista pentru o bună calitate a vieții. Spre exemplu, îngrijorarea sănătoasă față de pandemie/contaminare/izolare nu trebuie să anuleze bucuria dată de interacțiunea cu familia.
[3] http://htcp.eu/despre-imunitate-impredictibilitate-si-coronavirusul-sars-cov-2/.
Sursa: htcp.eu
