Întotdeauna am avut convingerea că starea justiției la un moment dat reflectă nivelul evoluției sau, după caz, al involuției culturii unui popor. Dacă aruncăm o privire în Pandectele Române din perioade de maximă înflorire culturală, cum a fost cea interbelică, vom fi entuziasmați imediat de rigoarea raționamentelor și eleganța stilului din hotărârile judecătorești sau pledoariile avocaților.
Acum justiția parcă se zbuciumă gata să sucombe, parcă nu-și mai găsește locul în statul democratic, sau post-democratic, în (dez)echilibrul de forțe. Și, mai mult, își pierde reperele valorice, dar nici nu le mai caută în tradiție și cultură, ci doar în modele globale.
Departe de mine ideea de a încerca să dau vina pe integrarea în Uniunea Europeană, în contextul în care tema generală a acestei conferințe este „Starea justiției în România după aderarea la UE”. De la bun început trebuie să vă spun că sunt un unionist convins și cred cu tărie că toate problemele majore cu care se confruntă, fără excepție statele, sunt probleme globale, care nu mai pot fi rezolvate în mod separat.
Ar fi de ajuns să ne gândim la terorism, la spălarea banilor și crima organizată, încălzirea globală, pentru a ne convinge că este nevoie de această Uniune de forțe pentru a le combate și pentru a identifica soluții viabile.
Obiectivul Uniunii Europene este cooperarea pentru promovarea păcii, a valorilor europene și și a bunăstării cetățenilor săi, să ofere libertate, securitate și justiție fără frontiere interne și să asigure o dezvoltare durabilă bazată pe o creștere economică echilibrată. Lumea este din ce în ce mai interconectată astfel că, izolarea nu poate aduce nimic bun. Însă, e destul de greu uneori să păstrezi identitatea națională, în special în domeniul legilor și al justiției. Se produc transformări destul de mari și durează ceva timp pentru a fi cunoscute și apoi pentru a fi asimilate.
Dezrădăcinarea justiției în fața globalizării
Tendințele de concentrare a justiției la nivel european, concomitent cu principiul mai vechi al priorității dreptului european față de cel național ar putea avea ca efect o slăbire a autorității justiției naționale. Justiția europeană este invocată tot mai des în procese, în locul jurisprudenței naționale, care de altfel este considerată deja depășită într-o măsură foarte mare prin înlocuirea în urmă cu câțiva ani a Codurilor fundamentale.
Or, acele Coduri, au dăinuit decenii și chiar secole, fiind adânc încrustate în conștiința poporului român, în reperele sale valorice, în cultura sa, în material didactic, în jurisprudență.
Iată, acum discutăm despre procurorul european și va fi interesant de urmărit parcursul acestei instituții în raport cu Parchetele din statele europene. Mărturisesc în fața dvs, distinși auditori, că nu înțeleg spre exemplu, de ce Europa a ales modelul românesc de luptă anticorupție. Li s-a părut eficient, să fie oare chiar așa asta?
Așa cum observau Julie Allard și Antoine Garapon în recenta și relativ cunoscuta lucrare ”Judecătorii și globalizarea. Noua revoluție a dreptului”, ”dreptul a devenit materie de schimb. El depășește frontierele ca un produs de export. Se infiltrează fără viză dintr-o sferă națională în alta.”
Sigur că aceste ”infiltrări” sunt și pozitive, pentru că ne ajută să facem față amenințărilor globale, noii economii digitale și în general transformărilor legate de globalizare. Este evident, însă, că tendințele de supra-reglementare la nivel central afectează sistemele de drept naționale, din ce în ce mai confuze, în parte și datorită pierderii reperelor culturale tradiționale.
De aceea, nu aș lega problemele actuale ale sistemelor de justiție numai de integrarea în Uniunea Europeană, chiar dacă este evident că acestea determină schimbări, generează reforme. Așa cum spuneam de la început, eu cred că toate aceste schimbări reflectă, de fapt, noua cultură globală, afectată de postmodernitate, care, din păcate, a adus mult prea mult în derizoriu adevărul și raționalul.
Putem vorbi de post-justiție?
Vorbim tot mai des de post-umanism, de post-adevăr, de o eră în care percepția faptelor ne este alterată și adevărul factual își pierde valoarea în fața celui virtual. Și cum adevărul are, cred, o legătură specială cu justiția, mi-e teamă că putem vorbi deja și de post justiție. Dar dacă aceasta devine relativă, unde își mai caută omul dreptatea?
De aceea, revin la ce spuneam în introducere, legat de credința mea că justiția reflectă cultura unui popor, cu o rectificare de actualitate: Justiția reflectă astăzi și o cultură globală, cu toate tarele legate de dispariția treptată a gândirii critice.
Pentru tot ce se întâmplă cu justiția suntem tentați, și nu fără temei uneori, să dăm vina pe cei care vor să-și mențină sau să preia puterea. Pe cei care vor să exercite controlul cu orice preț. Dar sunt ei singurii vinovați?
Și, din acest punct, voi încerca să implic tema propusă: ” Garanțiile procesuale- rolul și funcțiile avocatului- partener și participant direct la înfăptuirea justiției”.
Mă întreb și vă întreb, ce garanții procesuale mai are avocatul în contextul luptei internaționale împotriva terorismului și a crimei organizate, în condițiile în care globalizarea a avut ca efect o dezrădăcinare a principiilor de drept, o relativizare a constantelor dreptului, un amestec de drept continental cu drept anglo saxon, o îndepărtare de la adevărul factual și o evoluție sub imperiul emoțiilor publice, în detrimental raționalului?
Avocații prinși în vârtejul reformelor majore ale justiției naționale, europene și mondiale
Nu numai în România, ci în toată Europa și în întreaga lume se petrec reforme majore ale sistemelor de justiție. Cert este că nicăieri aceste transformări nu curg lin. Polonia, Ungaria, România, Franța întâmpină blocaje puternice în adoptarea legilor justiției. Societatea e polarizată la extrem, peste tot. În general, aceste reforme ale legilor justiției au niște elemente comune și exprimă necesitatea unor noi garanții pentru independența judecătorilor și a procurorilor, dar și a avocaților, în fața presiunilor politice și chiar ale străzii, întrucât tot mai mulți lideri populiști își arogă branduri de luptător anticorupție, profitând de publicitatea exagerată oferită de spectacolul judiciar.
De asemenea, tendințele de întărire a independenței parchetelor față de executiv, concomitent cu cele de amplificare a rolului miniștrilor de justiție se manifestă în mai multe țări. Alte chestiuni ce provoacă multe controverse politice în cadrul acestor reforme se referă la numirea magistraților de rang înalt, răspunderea judecătorilor și pensionarea acestora înainte de o deplină și reală maturitate (pentru a face loc altora). Sigur că nici avocații n-au scăpat de aceste transformări, ca parteneri indispensabili ai justiției, dar am impresia și ca să fiu sincer, chiar cred că, ei au suferit cel mai mult.
De ce se revoltă avocații?
În toată Europa, avocații se revoltă cam pentru aceleași motive: slabirea rolului apărării în procesul penal, chiar și în civil, încălcarea dreptului la apărare prin noile norme procedurale, tergiversarea reinterpretării onorariilor pentru avocații din oficiu sau a ajutor public judiciar etc.
Știm cu toții prin ce au trecut în ultimii ani avocații români, cu perchezițiile abuzive la sediile profesionale, cu atacuri la imaginea acestora folosindu-se sintagma ”superimunității” avocaților sau prin generalizarea unor cazuri izolate de avocați care cu adevărat au încălcat legea.
Conducerea UNBR a exprimat recent prin vocea președintelui său, în contextul unor ședințe la nivelul profesiei de avocat, opinii clare și realiste despre o listă a problemelor care s-au aflat în permanență pe agenda UNBR și a barourilor. O parte dintre aspectele pe care le voi semnala au fost parțial sau total, temporar sau definitiv rezolvate, însă ele răbufnesc iar și iar, sub alte forme.
Voi aminti câteva din aceste probleme:
- Atentate repetate la temelia profesiei prin distorsionarea principiului fundamental privind secretul profesional,
- Încercări repetate de a insera în diverse acte normative posibilitatea creării unor breșe în secretul profesional,
- Interpretări abuzive ale obligației de raportare izvorâtă din legislația privind infracțiunea de spălare a banilor,
- Obținerea unor probe prin șantajarea directă, deschisă, a avocaților, pentru a- determina să facă denunțuri,
- Percheziții ilegale sau la limita legii la sediile avocaților, acompaniate spumos de campanii televizate de denigrare a profesiei,
- Tendința, chiar presiunea altor profesii juridice sau chiar nejuridice de a intra tot mai mult pe domeniul rezervat avocaturii,
- Anularea obligativității reprezentării prin avocat în recurs;
- Promovarea avocaturii paralele și firesc ilegale, chiar de către cei care ar trebui să lupte pentru eliminarea acesteia și chiar din interiorul profesiei;
- Tendințe tot mai puternice de dereglementare a profesiei de avocat;
- Pauperizarea profesiei, fie prin interpretări eronate sau abuzive a normelor fiscale, fie prin tergiversarea continuă a reinterpretării onorariilor pentru oficii și a ajutorului public judiciar.
Lista ar putea continua, însă ar trebui să ne punem întrebarea firească: de ce se întâmplă toate aceste lucruri? Care sunt mizele acestor eforturi de a slăbi atât prestigiul, cât și rolul avocatului în cadrul sistemelor de justiție?
Aceste probleme nu dispar cu totul de pe aceste liste deoarece pe măsură ce se rezolvă prin intervenții legislative ori prin hotărâri judecătorești sau ale Curții Constituționale, ele reapar sub alte forme mutante. Ceea ce înseamnă că tratăm doar simptomele, nu și cauzele reale. Să nu uităm prin ce ”chinuri” a trecut ultimul proiect pentru modificarea legii avocaturii, al cărei scop nu a fost altul decât intărirea garanțiior apărării.
Avocații au fost atacați prin ample campanii de dezinformare că vor ”superimunitate”, s-au confruntat cu un mediu ostil atât din partea mass media, instigată de politicieni de rea credință, dar chiar și din partea altor actori ai justiției, care dădeau comunicate în măsură să alimenteze pozițiile extremiste.
Într-un final tensionat, creat artificial la nivelul societății, judecătorii CCR au fost cei care au înțeles că apărarea cetățeanului, a drepturilor și libertăților acestuia, ca și garanțiile respective, trebuie respectată cu sfințenie, și desigur, întărită continuu în fața unor atacuri inexistente altă dată. Ulterior, chiar și judecătorii constituționali au început să fie atacați, ori de câte ori susțin dreptul la apărare și nu acuzarea. Stimați invitați, justiția este pentru cetățean și n-ar trebui să fie târâtă în arena politică, să fie parazitată de politicieni care își arogă merite inexistente în lupta anticorupție si care, de fapt, urmăresc să controleze justiția. De aceea eu spun, cu riscul de a greși și de a fi contrazis, că aceste cauze țin și de decăderea culturală, de deriva în care se află adevărul astăzi.
Lipsa de Drept sau privatizarea justiției
Pe de altă parte, virtualitatea tot mai accentuată a lumii contemporane se manifestă în tendințele de dejudiciarizare (privatizare a justiției, cum ii spun francezii), adică tendințe de îndreptare a litigiilor către actori privați: mediatori, platforme online de soluționare a conflictelor, (tot mai multe) sub motivul, parte și acesta întemeiat, al degrevarii încărcăturii instanțelor. Citeam de curând un articol despre reformele justiției în Franța, în care decanul baroului Paris, dna Marie-Aimée Peyron, spunea că ”Ne îndreptăm către o justiție fără judecător, fără avocat și fără cetățean”. Este vorba de dezechilibrarea rolurilor participanților la actul de justiție în detrimentul cetățeanului. Sistemul nostru de drept nu prevedere existența jduecătorului de instrucție, dar dispozițiile privind procedurile în camera preliminară au fost desființate în mare parte datorită lipsei contradictorialității, întrucât, de cele mai multe ori nu era citat și avocatul. Tendința altor profesii juridice sau chiar nejuridice de a intra tot mai mult pe domeniul rezervat avocaturii, sub impactul extinderii profesiilor juridice și conexe, a atenuării granițelor între profesiile juridice, a inter-profesionalizării și nu în ultimul rând al dejudiciarizării prin amplificarea mijloacelor alternative de soluționare a conflictelor, sub pretextul degrevării necesare, cum spuneam, a unor instanțe supraîncărcate, nu fac decât să știrbească atât identitatea profesională a judecătorilor, cât și pe cea a avocaților.
Mai avem vreo șansă fața discursului securitizării
Așa numitul ”discurs al securitizării” este desigur, vinovat în mare măsură de breșele actuale ce vizează reglementările necesare pentru protecția secretului profesional al avocatului.
Acest discurs al securitizării în fața corupției, terorismului și a crimei organizate are drept consecință erodarea principiului secretului profesional al avocatului concomitent cu erodarea drepturilor fundamentale, în special a dreptului la viață privată al cetățenilor. Deci, apărarea este în pericol, drepturile noastre la fel, dar acceptăm, chiar dacă uneori tacit, pentru că așa credem că putem supraviețui amenințărilor actuale. Nu observăm că orice astfel de discurs este precedat de o stare de teroare, de frică față de atentate criminale sau spectrul unor noi crize economice mondiale. Fricile contemporane sunt exacerbate prin noile platforme de comunicare în masa, determinându-i pe oameni să renunțe direct sau indirect la drepturi fundamentale, doar pentru a se ști în siguranță. Și aici cred că există un punct de plecare pentru întărirea rolului instituțiilor acuzatoriale, concomitant cu o slăbire a rolului apărării.
Tendința reprezentanților Parchetelor de a-și întări poziția se manifestă peste tot. Și în Franța au fost recent controverse privind independența totală parchetelor față de Ministerul Justiției. Acolo, spre exemplu, avocații se luptă de ceva vreme pentru eliminarea cuștilor în care sunt închiși deținuții în sala de judecată. Da, sunt cuști închise, nu boxe, ca la noi. Dar ei nu sunt arătați cu degetul în Europa pentru asta.
Dacă gândim prin prisma drepturilor fundamentale este greu de înțeles de ce a fost, spre exemplu, nevoie de atâta opoziție din partea parchetelor și a altor autorități, în ce privește reglementările referitoare la poziția egală a procurorului și a avocatului în sala de judecată. A fost un punct extrem de controversat în legile de organizare și funcționare a justiției, atacat chiar la Curtea Constituțională. Au pierdut cei care voiau podium special, însă rămâne ideea că din păcate, nu avem aceeași viziune privind egalitatea armelor ca principiu fundamental și unii vor să fie ”mai egali decât alții”. Despre modul în care sunt administrate probele, despre protocoale și plicuri sau bilețele galbene, inaccesibile apărării, și desigur inacceptabile, nici nu mai vorbesc.
Departe de mine gândul sau măcar ideea de a mă transforma în acuzator al acuzării, însă este, cred, momentul să reanalizăm rolul avocatului și al procurorului în proces, prin prisma dimensiunilor actuale ale principiului egalității de arme.
Toate chestiunile ce privesc justiția, inclusiv avocații, sunt târâte în centrul controverselor politice, reprezentând pârghii într-o luptă acerbă pentru control instituțional și nu pot avea ca efect decât distrugerea încrederii în avocatură și în justiție.
Atenție, însă, pentru că în toate statele în care există sau se tinde la instaurarea autoritarismului și la preluarea controlului instituțiilor statului de drept, avocații sunt primele victime. Am aflat despre persecuțiile avocaților în Turcia sau China, însă nici în Europa se pare că nu mai sunt în siguranță. Acest aspect a devenit un motiv de îngrijorare serioasă inclusiv pentru forurile europene: La 19 februarie anul curent, Parlamentul European a organizat o audiere publică, pe tema „Atacuri privind profesia juridică și avocații care apără drepturile omului”. Audierea a evidențiat diferitele tipuri de persecuții la care sunt supuși avocații în diferite țări, constatând o tendință îngrijorătoare în acest sens și necesitatea stringentă a unei Convenții europene a profesiei de avocat. În timpul ședinței, președintele subcomisiei Parlamentului European pentru drepturile omului, eurodeputatul Pier Antonio Panzeri, constatând o realitate “europeană” a spus:
„Orice atac asupra avocaților sau a profesiei de avocat este un atac asupra justiției a statului de drept.”
Vă mulțumesc,
av. dr. Ioan CHELARU
vicepreședinte UNBR
