Constituită în noiembrie 1995, prin asocierea a doi dintre cei mai valoroși avocați români, Valeriu Stoica și Cristiana I. Stoica, societatea de avocați STOICA & ASOCIAȚII a construit, în trei decenii, o instituție sinonimă cu performanța juridică, cu onestitatea față de profesie și cu încrederea clienților săi.
Partenerii fondatori și-au dedicat vasta experiență acumulată deopotrivă în practica avocațială, cât și în activitatea academică, punând bazele uneia dintre cele mai renumite societăți de avocați din România.
STOICA & ASOCIAȚII a dobândit recunoaștere națională și internațională – fiind menționată în cele mai importante ghiduri juridice: Chambers Europe, Legal 500, WTR 1000, IAM Patent 1000, IP Stars -, prin întreaga sa activitate de asistență juridică și de reprezentare a unui portofoliu vast de clienți – corporații multinaționale și internaționale, întreprinderi mici și mijlocii -, din România sau din străinătate.
Cu o echipă de peste 40 de avocați, STOICA & ASOCIAȚII a dovedit că este o echipă puternică, bazată pe respectarea principiilor sale: Fidelitas, Integritas, Fortitudo.
Aniversarea a 30 de ani de activitate reprezintă un moment de reflecție și de recunoștință pentru întreaga echipă STOICA & ASOCIAȚII. Este o ocazie pentru a onora tradiția, valorile și oamenii care au contribuit la consolidarea unei reputații construite prin rigoare, profesionalism și spirit de echipă.
Am profitat de acest moment aniversar pentru a împărtăși câteva gânduri și perspective din practica recentă a avocaților din cadrul STOICA & ASOCIAȚII, dar și pentru a privi înainte – spre provocările și oportunitățile care definesc evoluția avocaturii de business în România.
În litigiile privind achizițiile publice, care sunt cele mai des întâlnite capcane procedurale pentru companii și cum pot fi acestea evitate?
Deși întrebarea ar părea să vizeze mai degrabă dimensiunea litigioasă, capcane „procedurale” există în realitate în toate etapele. Ele intervin, de multe ori, în lanț – unele vicii substanțiale atrag după ele viitoare capcane procedurale.
M-aș referi, mai întâi, la capcanele „procedurale” de natură – să spunem – birocratică, cele din etapa de pre-atribuire. Practica dovedește că o mare parte dintre contestațiile care precedă semnarea contractelor de achiziție publică sau contractelor sectoriale sunt legate de modul de completare a formularisticii care alcătuiește oferta și de structurare a documentației suport, respectiv de modul în care sunt înțelese (sau, mai degrabă, neînțelese) cerințele din documentația de atribuire, obiectivele procedurii de achiziție urmărite de autoritatea/entitatea contractantă și legislația aplicabilă.
Pe de o parte, conceperea cu rigoare a ofertelor este esențială în prevenirea unor litigii viitoare – iar aici mă refer atât la situațiile de contestare a modului de evaluare a propriilor oferte, cât și la contestațiile venite din partea competitorilor. Unele scăpări sau omisiuni, aparent minore, pot avea consecințe foarte importante – asemenea scăpări sunt, poate, firești din moment ce pregătirea ofertei presupune angrenarea unor eforturi logistice și organizatorice imense și o centralizare anevoioasă a documentației tehnice (mai ales atunci când sunt implicate mai multe echipe care trebuie să se coordoneze – achiziții, vânzări, tehnic, juridic ș.a.). Totuși, ele pot fi preîntâmpinate printr-o cunoaștere atentă a cadrului legal (spre exemplu, identificarea corectă a cazurilor de respingere a ofertelor ca inadmisibile și, respectiv, a motivelor de excludere a operatorilor economici din procedură și a excepțiilor de la aceste cazuri de excludere; condițiile care trebuie îndeplinite pentru subcontractanți și/sau terți susținători – dacă este cazul; diferențele conceptuale și de regim juridic între diferiții actori implicați – e.g., ofertanți/ofertanți asociați, subcontractanți, furnizori, terți susținători; structurarea și completarea formularelor și documentelor suport obligatorii; constituirea garanției de participare ș.a.).
Pe de altă parte, blocaje intervin și atunci când legislația sau documentația de atribuire nu sunt interpretate corect, ori când nu sunt bine înțelese riscurile asociate unei anumite decizii de business. Pentru operatorii economici care nu sunt stabiliți în România și nu sunt familiarizați cu documentația standard și cerințele locale, acest proces se poate dovedi cu atât mai dificil. De aceea, este foarte important ca, încă de la început, să se apeleze la sprijinul unei echipe specializate care să cunoască nu doar legislația specială (care se modifică într-un ritm mult mai alert decât în alte materii), cât și „cadrul infralegal” (spre exemplu, îndrumările și orientările Agenției Naționale pentru Achiziții Publice) și, mai ales, jurisprudența obligatorie în materie a Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv practica CNSC și a instanțelor de judecată/a instanțelor arbitrale.
Analiza atentă a documentației de atribuire dublată de o bună cunoaștere a practicii și de o abilitate de a anticipa riscurilor viitoare, etapă cu etapă, se poate dovedi salutară – primele două exemple care îmi vin în minte: (i) solicitarea de clarificări în termenul indicat în documentația de atribuire (de o manieră prudentă și cât mai acoperitoare în anticiparea depunerii ofertei și, subsecvent, a executării contractului – mă refer aici la anticiparea problemelor de interpretare care ar putea apărea pe parcurs, în ipoteza atribuirii contractului și semnării lui în forma pusă la dispoziție de autoritatea/entitatea contractantă) și (ii) contestarea documentației de atribuire, respectiv a răspunsurilor autorităților/entităților contractante în termenele legale, atunci când acestea conțin cerințe care contravin legii sau care sunt neclare și, din acest motiv, ar putea da naștere unor neînțelegeri în etapele viitoare.
În felul acesta pot fi prevenite situații precum invocarea tardivă a unor nereguli în configurarea cerințelor de ofertare și, mai târziu, pe cât posibil, eventuale litigii ulterioare semnării contractelor (cum sunt cele legate de etapa de executare propriu-zisă sau de încetarea contractelor). Continuitatea echipei de la momentul configurării ofertei și, ulterior atribuirii, pe tot parcursul executării contractului simplifică destul de mult implementarea.
Între etapele de pregătire și evaluare a ofertelor și cea de semnare a contractelor, operatorii economici se confruntă cu alte provocări. Situația nu este ușoară nici pentru ofertanții declarați câștigători în urma evaluării inițiale – inclusiv aceștia trebuie să acționeze diligent (spre exemplu, prin formularea cât mai rapid a unei cereri de acces la dosarul achiziției și evaluarea posibilității ca alți operatori economici să formuleze contestații cu obiectivul de a schimba clasamentul).
La o primă vedere, ofertantul câștigător nu are interes să atace un rezultat care îi profită; cu toate acestea, neinițierea unui demers litigios în termenul legal (prin invocarea unor nereguli suplimentare în cazul modalității de evaluare a ofertelor operatorilor economici clasați pe locuri inferioare sau inițial excluși/cu oferte respinse pentru anumite motive punctuale), deși competitorii săi formulează contestații, îl expune unor vulnerabilități. Cât timp cererea reconvențională nu este admisibilă în acest tip de litigii, ofertantul câștigător poate ajunge într-o situație de blocaj, în funcție de soluțiile dispuse de Consiliu/instanță în contextul soluționării contestațiilor competitorilor.
În prezent, în lumina jurisprudenței obligatorii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, inclusiv o eventuală reevaluare poate deveni extrem de problematică atunci când unele chestiuni nu au fost contestate inițial. Până la urmă, decizia ofertantului declarat câștigător de a acționa sau nu în aceste condiții rămâne una cu o componentă preponderent de business, dar toate aceste riscuri juridice trebuie avute în vedere, prin planificarea unor variante alternative de strategie în funcție de fiecare scenariu posibil.
Apoi, în ceea ce privește contestațiile, este esențială corecta configurare a cadrului procesual. Dar, până la cadrul procesual, mai întâi trebuie cântărită atent calea procedurală de urmat (respectiv, contestația formulată pe cale administrativ-jurisdicțională sau contestația judiciară), pentru că această alegere angrenează diferite implicații – e.g., timbraj vs. cauțiune (cauțiune care poate fi restituită, în condițiile legii, chiar și în ipoteza respingerii definitive a contestației, în timp ce taxa de timbru nu), cine poate ataca hotărârea de soluționare a contestației (autoritatea contractantă şi/sau orice persoană vătămată de măsurile dispuse de Consiliu în cazul plângerii, respectiv doar părțile în cazul recursului), probatoriul în calea de atac (interdicția de depunere a unor probe noi în cadrul plângerii vs. posibilitatea – cel puțin teoretică – a administrării unor înscrisuri suplimentare în recurs) ș.a. Nu trebuie pierdute din vedere nici chestiunile conexe, dar absolut esențiale din punct de vedere al obiectivului urmărit de contestator – în lipsa suspendării procedurii/suspendării executării contractului până la soluționarea definitivă a cauzei, finalitatea practică a demersului devine incertă.
S-ar putea discuta pe acest subiect extrem de mult. Tot ce am menționat anterior cu titlu exemplificativ este în cheia faptului că este întotdeauna nevoie de o planificare prudentă, diligentă și realistă a strategiei procesuale – ideal, printr-o viziune globală (iar nu una pe secvențe), de la momentul luării deciziei de a participa într-o procedură de atribuire. Strategia trebuie să fie concepută coerent și bine pusă la punct, iar fiecare decizie să fie fundamentată cunoscând eventualele riscuri. Prevenția, deși nu întotdeauna mai simplă, salvează totuși resurse prin comparație cu remedierea.
Din experiența dumneavoastră în litigii comerciale și arbitrale, considerați că mediul de afaceri din România devine mai pregătit să apeleze la arbitraj în locul instanțelor clasice?
Mediul de afaceri din România este deja pregătit să apeleze la arbitraj. Din ce în ce mai multe contracte (chiar și dintre cele de achiziții publice sau sectoriale) conțin clauze compromisorii. Prezența (extrem de benefică) pe piață a investitorilor străini și dinamica raporturilor contractuale din ultimii ani încurajează mediul de afaceri local să opteze pentru acest mod de soluționare a disputelor, ca alternativă la sesizarea instanțelor de drept comun.
Ce tendințe observați în materia litigiilor imobiliare în România în ultimii ani?
Din păcate, investitorii care activează pe piața din România s-au lovit des de situații de blocaj, dintre care unele generate de raporturile cu autoritățile județene și locale. Un exemplu îl reprezintă refuzul administrației de eliberare a documentațiilor de urbanism. Acest refuz este cauzat de cele mai multe ori de interpretări aride ale legislației, într-o manieră inadaptată realității curente a procedurilor de autorizare și dinamicii continue a funcțiunilor de locuire, cât și de o ignorare a nevoilor actuale de dezvoltare urbană. Afluența de litigii în materie, multe extrem de cronofage (în unele cazuri pe fondul unei exercitări iresponsabile a dreptului de acces la justiție), în corelare cu durata extrem de îndelungată necesară pentru efectuarea expertizelor tehnice de specialitate administrate în dosarele complexe, determină o temporizare a proiectelor imobiliare; în lipsa unei perspective previzibile asupra finalizării lor, apar consecințe în lanț pe piața de profil – inclusiv în detrimentul destinatarilor finali ai respectivelor proiecte (cel mai bun exemplu este reprezentat de persoanele care doresc să își achiziționeze o locuință și care au avut de suferit în ultimii ani în contextul proiectelor rezidențiale a căror finalizare a fost și continuă să fie amânată în mod nejustificat).
Am observat însă și o abordare echilibrată din partea multora dintre instanțele de judecată, prin adoptarea unor soluții flexibile. Acestea sunt cele care corijează derapajele venite din partea actorilor administrației publice implicați în procedurile de autorizare, respectiv din partea unora dintre reclamanții care, sub umbrela unor scopuri nobile, ajung să distorsioneze instrumentul procedural și să îl folosească în scop de șicană. Nu trebuie pierdute din vedere nici rolul instanței de contencios constituțional și nici cel al Înaltei Curți de Casație și Justiție care, prin deciziile obligatorii recente în materie, au contribuit în mod semnificativ la crearea unui climat mai stabil și mai coerent.
