Există profesii care impun rigoare și limite, dar există și oameni care, dincolo de aceste limite, găsesc spațiul necesar pentru introspecție, creație și echilibru. Dialogul cu Mihai Adrian Hotca se așază exact în acest spațiu rar, în care dreptul întâlnește literatura, iar disciplina intelectuală coexistă cu libertatea imaginației.
În mod paradoxal, una dintre cele mai personale inițiative ale sale, în speță scrierea unei cărți de ficțiune, nu a pornit dintr-un impuls literar programatic, ci dintr-o nevoie profund umană de a ordona gânduri și emoții. A fost, așa cum el însuși recunoaște, mai degrabă un proces interior decât unul destinat publicului:
„Nu m-am gândit că o să o public. Pur și simplu mi-am propus să aștern pe hârtie gândurile ca să-mi descarc mintea de aceste emoții care îmi inundau aproape mintea.”
Această sinceritate originară pare să fi devenit, retrospectiv, chiar cheia forței proiectului. Dintr-un exercițiu aproape terapeutic, cartea s-a transformat într-un demers care a depășit spațiul intim, ajungând nu doar la cititori, ci și pe ecran, sub forma filmului Gașca de la Drept. Iar ceea ce surprinde nu este neapărat traseul în sine, cât naturalețea cu care acesta s-a produs, fără intenție declarată, fără strategie.
Privind înapoi, Mihai Hotca identifică un nucleu clar al acestei povești: prietenia. Nu ca temă literară decorativă, ci ca experiență fundamentală, recognoscibilă dincolo de generații: „Cred că mesajul principal este acela al ideii de prietenie, de coeziune între membrii unui grup… prietenia e foarte importantă, mai ales când treci prin situații dificile.”
Această dimensiune explică și caracterul atemporal al proiectului. Deși contextul social, tehnologic sau educațional se schimbă rapid, structurile emoționale rămân constante. Relațiile, solidaritatea, confruntarea cu dificultățile — toate acestea traversează epocile fără a-și pierde relevanța. Interesant este și felul în care autorul privește diferența dintre scrisul juridic și cel beletristic. Dacă primul este constrâns de argument, de logică și de eficiență, cel de-al doilea devine un teritoriu al libertății: „Atunci când scrii beletristică… limita este propria imaginație și nimic mai mult.”
Și totuși, chiar și această libertate presupune o formă de autoreglare, o întoarcere spre realism, ca și cum rigoarea profesiei nu dispare complet, ci se transformă într-un filtru interior.
Extinderea poveștii în plan cinematografic a adus, inevitabil, o altă perspectivă. Departe de a privi filmul ca pe o replică fidelă a cărții, Mihai Hotca îl acceptă ca pe o reinterpretare necesară, proprie unui alt limbaj artistic. Iar reacția sa este una de surpriză autentică: „Au realizat un produs cinematografic dincolo de așteptările mele… mult peste ceea ce anticipam.”
Această deschidere spre reinterpretare spune, de fapt, ceva esențial despre raportarea sa la propriul demers: nu ca la o construcție rigidă, ci ca la un organism viu, capabil să evolueze și să genereze sensuri noi.
Dincolo de literatură și film, discursul său capătă o profunzime aparte atunci când se mută în zona echilibrului personal. Într-o epocă în care performanța profesională tinde să acapareze totul, Mihai Hotca propune o structură simplă, dar rar respectată în practică: trei piloni ai unei vieți sănătoase: familia, profesia și dimensiunea personală.
„Nu cred că poate exista un stil de viață rezonabil fără acești trei piloni… sunt oameni care alocă foarte mult timp profesiei și uită de celelalte două.”
Este, poate, una dintre cele mai valoroase idei care transpar din acest dialog: aceea că succesul profesional, în absența echilibrului interior, rămâne incomplet.
Aceeași luciditate se regăsește și în modul în care privește noile generații de studenți. Fără idealizări, dar și fără judecăți radicale, el descrie un peisaj eterogen, în care determinarea coexistă cu incertitudinea. În acest context, observația sa despre raportul dintre teorie și practică devine esențială:
„Teoria fără practică este ca o roată fără osie… dar și practica fără teorie este criminală.”
Este o formulare care depășește cadrul juridic și poate fi extinsă, fără dificultate, la orice domeniu în care formarea autentică presupune echilibru între cunoaștere și experiență.
ihai Hotca
În cele din urmă, ceea ce rămâne din acest dialog nu este doar o incursiune într-un parcurs profesional sau într-un proiect artistic, ci o formă de reflecție asupra modului în care un om își construiește sensul, între rigoare și libertate, între trecut și prezent, între ceea ce datorează societății și ceea ce își datorează sieși.
Iar poate cea mai subtilă concluzie este chiar aceasta: că, uneori, cele mai puternice proiecte nu pornesc din ambiție, ci din nevoia sinceră de a înțelege și de a pune ordine în propriile gânduri.
