Autori: Roman Bradu, Managing Partner Bradu Neagu & Asociații și Corneliu Preda, Associate Bradu Neagu & Asociații
În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător.
Să se revizuiască tot, dar să nu se schimbe nimic.
Codul de procedură penală are la activ un text de lege care produce mișcări masive de personal, de resurse, de dosare asociate, de concluzii și susțineri, prin care se perorează Convenția, Carta, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Magna Charta Libertatum, însă, în zadar. Totuși, în prezent cugetătorul, nu-și oprește a sa minte. Se scrie, se pledează, se dezbate pentru identificarea, până la urmă, a unui spirit pentru acest text de lege. Profesioniștii dreptului încearcă să ofere consistență acestui articol sesizând Înalta Curte și Curtea Constituțională, oferind argumente și analogii, în speranța că vacuitatea normei va fi umplută pe cale pretoriană.
N-ar fi prima dată când facem referință la o teorie socială, care ne-a caracterizat la cumpăna dintre orientalism și occidentalism. Credem, totuși, că se cuvine s-o mai punem în valoare încă o dată. Până la urmă, pe marginea acestui capitol prolix al Codului, am mai scris și noi[1], și mulți alții. Așadar, diluăm conținutul predominant tehnic al articolului, cu câteva cuvinte bine alese, care descriu situația și instituțiile la fel de actual și acum. Iată, așadar, ce spunea un fin observator al caracteristicilor autohtone:
„Al doilea adevăr, și cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură. Și, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o școală deloc decât să facem o școală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii și neonorați ai unei asociațiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociere să se fi manifestat cu siguranță în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secțiunile lor, cu ședințele solemne, cu discursurile de recepțiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate aceste fără maturitatea științifică ce singură le dă rațiunea de a fi“.[2]
Continuând, vom spune: mai bine să nu adăugăm niciun text de lege, dacă el nu are aptitudinea să confere o protecție reală justițiabilului.
Iată că s-a și întâmplat. Avem o normă care obligă organul judiciar să verifice periodic măsurile asigurătorii, dar nu avem o sancțiune procesuală. Toate părțile implicate au de suferit, într-o măsură mai mică sau mai mare. Justițiabilul trebuie să meargă în instanță, avocatul trebuie să susțină că există o sancțiune, instanța trebuie să facă un alt dosar, termenul rezonabil este și el, într-un fel paradoxal, sacrificat.
Complicând demersurile judiciare, printr-o obligație de verificare a măsurilor asigurătorii, durata procesului va fi mai mare. Da, s-ar putea zice, dar justițiabilului i s-a extins protecția. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție capătă sens. În realitate, până la acest moment, a fost o obligație imperfectă, dac-ar fi să ne gândim la o instituție a dreptului civil.
Încercăm, de fiecare dată, să avem în minte că puține soluții sunt la adăpost de orice critici. Fiind o normă de procedură răspunde principiului tempus regit actum – legea este de imediată aplicare. Așadar, ar fi fost greu ca toate organele judiciare să verifice toate cauzele în decurs de 6 luni/1 an de la data intrării în vigoare a legii. Există priorități, există deficit în scheme de personal, există un interes public care se lovește de interesul privat, există și un principiu pe care Curtea de la Strasbourg îl invocă frecvent în motivările sale: garantarea unor drepturi efective, iar nu teoretice şi iluzorii.
Dar, oare, nu ar fi existat nicio soluție prealabilă, care să excludă orice astfel de dezbateri? Norme tranzitorii | Legile de punere în aplicare.
Unul dintre cele mai importante instrumente care tulbură ceața groasă a interpretărilor este cel al normei tranzitorii. Dacă legiuitorul ar fi prescris o modalitate de aplicare, nu am mai fi improvizat acum soluții. Nu scriem cu autoritatea celui care a găsit Răspunsul. Încercăm să vedem pe ce conjecturi se poate păși, în așa fel încât să stimulăm imaginația celor responsabili.
Poate – și evidențiem poate – un interval de timp în care să nu opereze vreo sancțiune, iar organele judiciare să poată respecta termenul de verificare în toate cauzele ar fi fost binevenit. Astfel, s-ar fi știut de la momentul intrării în vigoare că o sancțiune trebuie să existe, una în plan procesual, desigur. Justițiabilul ar fi simțit de ce merge la încă un termen, interesul public nu ar fi fost lezat de ineficientizarea metodelor de recuperare a prejudiciilor și, cel mai important, calitatea legii nu ar fi avut de suferit. Prin prescrierea unor norme de aplicare s-ar fi strâns hotarele de interpretare, ajungându-se la o practică unitară. Altminteri, ne putem pune următoarea întrebare: ce aduce în plus instituția verificării periodice în comparare cu instituția cererii de revocare sau restrângere?
Dincolo de problema sancțiunii, este și problema previzibilității Capitolului III din Codul de procedură penală. Necorelările, impreciziile, trimiterile vagi pot plasa textul de lege la marginea accesibilității și previzibilității. N-ar fi mult de când un text de lege incomplet a fost declarat neconstituțional, iar urmările le știm cu toții. La acest moment, și articolul 250 indice 2 este tot un articol incomplet, în care nu avem o procedură. Care sunt trăsăturile procedurii în fața organului de urmărire penală, care sunt trăsăturile procedurii în fața judecătorului de cameră preliminară sau în fața judecătorului învestit cu soluționarea cauzei?
În literatura de specialitate s-a reținut că lipsa de accesibilitate şi previzibilitate a dispoziţiilor legale este din ce în ce mai des invocată şi în faţa Curţii Constituţionale, care s-a pronunţat, într-o serie de cauze, asupra încălcării acestor exigenţe. Astfel, în controlul a priori, prin Decizia nr. 453/2008, constatând neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, Curtea a reţinut că modificările propuse de legiuitor sunt imprecise şi inadecvate, întrucât este utilizată expresia „diferenţe nejustificabile”, a cărei sferă de cuprindere nu poate fi determinată. De aceea, Curtea a constatat că „în condiţiile în care prin legea criticată sunt reglementate măsuri excesive, insuficient elaborate, uneori imposibil de realizat, dar cu efect evident neconstituţional, este necesară înlăturarea acestora”.
Tot astfel, prin Decizia nr. 710/2009, Curtea, făcând trimitere în mod expres la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la cerinţele de accesibilitate şi previzibilitate a normei juridice, a constatat neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici reţinând, printre altele: „legea examinată, prin modul deficitar de redactare, nu corespunde exigenţelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice”. În ceea ce priveşte controlul a posteriori, menţionăm Decizia nr. 189/200629, prin care Curtea a constatat că dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit cărora termenul pentru declararea căii de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti curge „de la pronunţare 27 M. Of. nr. 374 din 16 mai 2008. 28 M. Of. nr. 358 din 28 mai 2009. 29 M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006. 30 M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004. ori de la comunicare” sunt neconstituţionale, din cauza lipsei lor de precizie. Curtea a reţinut în acest sens că „părţile nu au un reper sigur al termenului în care pot să atace cu recurs hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ în prima instanţă, ceea ce face ca accesul lor la justiţie pe calea exercitării căii de atac prevăzute de lege să fie incert, adică limitat.”[3]
În fine, deși accesibilitatea și previzibilitatea sunt caracteristici obligatorii ale oricărui text de lege care respectă standardul de constituționalitate, în ceea ce privește dreptul penal și, în special, măsurile procesuale restrictive sau privative de drepturi și libertăți, preocuparea legiuitorului pozitiv, dar și a celui negativ, ar trebui să fie una pe măsura intereselor puse în discuție.
Așa cum se prezintă întregul capitol dedicat măsurilor asigurătorii, acesta stă la limita încălcării prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii, art. 11 alin. (1) referitoare la dreptul internațional și dreptul intern, art. 16 cu privire la principiul egalității, art. 20 referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum și prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Conform jurisprudenței Curții Constituționale, o dispoziție legală trebuie să fie precisă, neechivocă și să instituie norme clare, previzibile și accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar și uniform și să stabilească cerințe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, paragraful 34[4]).
Revenind la problema sancțiunii atașate termenelor de șase luni și un an, este de precizat că art. 21 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede că în activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectului de act normativ se vor examina practica Curţii Constituţionale în acel domeniu, jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, practica instanţelor judecătoreşti în aplicarea reglementărilor în vigoare, precum şi doctrina juridică în materie.
Mențiunea nu este lipsită de importanță. Aceste surse pe care legiuitorul are obligația să le aibă în vedere la elaborarea conținutului normativ, preexistau anterior introducerii articolului 250 ind. 2.
Spre exemplu, în ceea ce privește termene impuse organelor judiciare, Curtea Constituțională a constat că în cazurile în care propunerea de prelungire a arestării preventive se depune cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii, intervalul de timp rămas până la soluţionarea propunerii este insuficient pentru pregătirea unei apărări efective, încălcându-se astfel art. 24 din Constituţie şi art. 20 din Legea fundamentală raportat la dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţie. Aceasta întrucât dreptul la apărare în materia măsurilor preventive trebuie exercitat în mod real, prin reglementarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestului preventiv, intenţia legiuitorului fiind aceea de a face din respectarea principiului garantării libertăţii persoanei şi asigurarea dreptului la apărare al inculpatului arestat o regulă efectivă, iar nu una declarativă, pur teoretică.
(…)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat faptul că drepturile garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale trebuie să fie concrete şi efective, iar nu drepturi teoretice şi iluzorii, astfel că autorităţilor naţionale li se cere să intervină dacă nu s-a asigurat în mod evident dreptul de reprezentare prin avocat sau dacă au luat cunoştinţă de lipsa de apărare în alt mod. Curtea reţine că jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului conturează extrem de elocvent dimensiunile reale ale dreptului la apărare şi obligaţiile organelor judiciare în asigurarea unei efective realizări a acestui drept, aşa încât, instanţa de judecată are obligaţia să înlăture orice manifestare de superficialitate şi formalism în ceea ce priveşte respectarea dreptului la apărare. În acest sens sunt: Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, paragraful 38, Hotărârea din 13 mai 1980, pronunţată în Cauza Artico împotriva Italiei, paragraful 33, şi Hotărârea din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 24.[5]
Mai apoi, prin Decizia nr. 7/2006 privitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală și referitoare la încetarea de drept a măsurilor preventive, Secțiile Unite ale Curții Supreme au stabilit că „dispoziţiile cu caracter imperativ din Codul de procedură penală impun respectarea cu stricteţe a termenelor de verificare a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive pe întreg parcursul judecăţii, pentru că altfel nu ar mai exista garanţia că lipsirea de libertate poate avea loc numai în condiţiile determinate de lege.
A considera că termenele de mai sus nu ar fi de decădere, ci doar de recomandare ar însemna să se lipsească de conţinut nu numai dispoziţiile din Codul de procedură penală care le instituie, ci înseşi prevederile constituţionale şi reglementările internaţionale la care România este parte, ceea ce ar fi inadmisibil.”
Pe de altă parte, neconstatarea nulităţii măsurii arestării preventive luate în cazul când instanţa nu se conformează dispoziţiilor procedurale obligatorii referitoare la verificarea periodică a legalităţii şi temeiniciei unei atare măsuri ar contraveni şi prevederilor art. 197alin. (4) teza finală din Codul de procedură penală, potrivit cărora se iau „în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei”.[6]
S-ar putea contraargumenta în sensul în care măsura asigurătorie nu are o durată inițială maximă și nici o durată maximă pe care poate fi menținută. Un argument pe deplin valabil, însă ambițiile prezentului demers sunt modeste, ele se rezumă la ceea ce se putea face înainte și ceea ce ar trebui să se facă în continuare. În contextul în care durata unor procese a depășit cu mult termenul general de prescripție, restrângerea dreptului de proprietate apare ca nejustificată, în anumite circumstanțe.
Spre exemplu, Curtea de Apel Constanța reține în Decizia nr. 680/2022 că, „potrivit art. 250 2 C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse ori ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 250 1 C. proc. pen. aplicându-se în mod corespunzător. Precum rezultă din conţinutul textului de lege, acesta nu face în niciun fel referire la posibilitatea judecătorului sau a instanţei de judecată de a constata încetarea de drept a măsurii şi nici nu reglementează o durată maximă a măsurii pe parcursul procesului penal.
În ceea ce priveşte cererea inculpatului […], privind constatarea încetării de drept a măsurii sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor sale imobile, Curtea o consideră nefondată, deoarece această sancţiune legală nu ar putea opera decât în condiţiile art. 268 alin. (2) C. proc. pen., care prevede că atunci când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestui termen atrage încetarea efectului măsurii. Or, măsura asigurătorie instituită asupra bunurilor inculpatului […] nu a fost dispusă pe un anumit termen, pentru ca expirarea acelui termen să atragă încetarea măsurii.
De asemenea, încetarea de drept a măsurii asigurătorii nu poate opera nici în condiţiile art. 268 alin. (1) C. proc. pen. deoarece organul judiciar însărcinat cu efectuarea verificărilor impuse de art. 250 2 C. proc. pen. nu acţionează în virtutea unui drept, ci în virtutea unei obligaţii legale. Aşa fiind, în cauză nu poate fi incidentă sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului şi a nulităţii actului făcut peste termen, prevăzută de art. 268 alin. (1) C. proc. pen., mai ales că noile dispoziţii introduse prin Legea nr. 6/2021 nici nu prevăd o sancţiune expresă cu privire la nerespectarea termenelor de 6 luni sau 1 an, înăuntrul cărora aceste verificări ar trebui efectuate.”
În același sens este și Decizia nr. 524 din 25 mai 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a arătat că “instanţa de apel nu a depăşit termenul de 1 an de zile, în care îi revine obligaţia de a se pronunţa cu privire la măsura asigurătorie luată prin sentinţa penală apelată, care se calculează de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021, prin care a fost introdus în 250 2, şi, chiar dacă acest termen ar fi fost depăşit, se constată că legislaţia procesual penală nu prevede o sancţiune similară celei reglementate în materia de măsuri preventive reglementată de art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., aceea a încetării de drept a măsurii în cauză. Urmează ca instanţa de apel să analizeze condiţiile aplicării art. 250 2 C. proc. pen. şi în privinţa măsurii asigurătorii luate prin sentinţa penală”[7]
Există, minoritar, și instanțe care au constatat că nerespectarea termenului atrage sancțiunea încetării de drept. De pildă, se reține, de către Curtea de Apel București în Încheierea finală nr. 271/2023 din 16.05.2023[8], următorul raționament juridic:
“Curtea apreciază că se impune a se analiza natura termenelor prevăzute de art .250 ind. 2 din Codul de procedură penală, în raport de motivele invocate în susţinerea contestațiilor formulate. Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea bunurilor avute în vedere, prin instituirea unui sechestru asupra lor. Ca efect al instituirii sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei.
(…)
Codul de procedură penală prevede două situaţii în care intervine încetarea de drept a măsurii asigurătorii; pe de o parte, potrivit art. 315 alin. (2) lit. a)Cod procedură penală în cazul dispunerii unei soluţii de netrimitere în judecată procurorul poate menţine măsurile asigurătorii privind reparaţiile civile şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, care vor înceta de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la comunicarea ordonanţei de clasare sau de renunţare la urmărirea penală; în acest caz, procurorul trebuie însă să dispună ridicarea măsurilor asigurătorii luate în vederea garantării executării pedepsei amenzii penale; pe de altă parte, conform art. 397 alin. (5) Cod procedură penală, dacă instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă măsurile asigurătorii luate în cauză se menţin; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. (…)
În continuare, Curtea reţine că termenele substanțiale sunt cele care ocrotesc drepturi, prerogative și interese extraprocesuale, preexistente procesului penal și independente de acesta, limitând durata unor măsuri sau condiționând îndeplinirea unor acte sau promovarea unor acțiuni care ar anihila un drept sau un interes extraprocesual. Spre deosebire de termenele substanțiale, termenele procedurale sunt termenele care ocrotesc drepturile și interesele procesuale ale participanților la procesul penal și contribuie la disciplinarea și sistematizarea activității procesuale în vederea asigurării realizării la timp și în mod just a scopului procesului penal.
Stabilirea termenelor substanțiale este de natură a asigura certitudinea întinderii răspunderii penale, a sancțiunilor și a altor măsuri care restrâng drepturile şi libertățile extraprocesuale ale persoanei vătămate. Astfel, în materia măsurilor asigurătorii, fiind vorba despre ocrotirea unor drepturi extraprocesuale preexistente, Curtea apreciază că termenele maxime de 6 luni și 1 an înăuntrul cărora trebuie verificată măsura asigurătorie sunt termene substanțiale. Clasificarea termenelor ca fiind substanțiale ori procedurale are în vedere natura drepturilor şi intereselor pe care acestea le ocrotesc şi nu sancțiunea care intervine în cazul nerespectării acestora (fie că este prevăzută expres şi în mod particular, fie că este reglementată cu titlu general). Raţiunea existenţei unei anumite diferenţieri, de esenţa obiectului clasificat, determină tocmai împărțirea pe categorii, iar efectul survine acestei clasificări și nu o precede. Expirarea termenului substanţial atrage o sancţiune specifică, respectiv încetarea de drept.
Împrejurarea că legiuitorul nu a prevăzut în textul de lege nou introdus (prin Legea nr.6/2021) şi o sancţiune pentru nerespectarea acestor termene, nu le conferă natura unor termene procedurale, atâta vreme cât natura termenului de verificare a măsurii asigurătorii nu depinde de reglementarea expresă a unei sancţiuni ci, aşa cum s-a arătat, de natura intereselor ocrotite, legiuitorul având în vedere eficienţa care urmează a se da art.1 Protocol 1 din Convenție, de unde derivă şi formularea textului de lege “nu mai târziu de”, formulare ce pune în discuţie în mod evident un termen până la care se putea verifica această măsură.
Din analiza textului de lege rezultă că legiuitorul a urmărit să impună o obligaţie în sarcina organelor judiciare, aceea de a proceda la verificarea subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsuri asiguratori „nu mai târziu de” termenul de 6 luni, respectiv 1 an. O atare obligaţie impusă în sarcina organelor judiciare nu poate fi apreciată în acelaşi timp şi o recomandare, doar pentru că nu a fost prevăzută în mod expres una dintre sancţiunile ce se impun cu necesitate ca urmare a constatării nerespectării unui termen imperativ, respectiv decăderea organului judiciar penal din exercitarea dreptului procesual, precum și nulitatea actului procesual făcut peste termen.
Or, din punct de vedere substanțial, neverificarea măsurilor în termenul imperativ impus de lege atrage încetarea de drept (ope legis). De asemenea, aşa cum s-a reţinut şi în doctrină în materia clasificării termenelor, spre exemplu în materia măsurilor preventive, împrejurarea că pronunțarea unei hotărâri după expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior conduce la constatarea încetării de drept a acestei măsuri preventive, nu înseamnă că este efectul nulității hotărârii respective pe motiv că instanța a fost decăzută din „dreptul” de a o mai pronunța după expirarea termenului, ci este efectul ajungerii la termen a unei măsuri procesuale în condițiile în care nu există nicio altă hotărâre validă care să o prelungească.
Raţiunea termenului de un an, instituit pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii în cursul judecăţii, este aceea de a respecta caracterul proporţional al măsurii în raport de durata şi evoluţia procedurii, respectiv de a elimina arbitrariul cât priveşte menţinerea pe o durată nedeterminată a unei măsuri restrictive de drepturi. Totodată, menţinerea măsurii asigurătorii în procesul penal trebuie să respecte exigenţele de proporţionalitate impuse de Curtea de la Strasbourg, care arată că „ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilă atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare in raport de durata şi evoluţia procedurii şi consecinţele pe care le produce depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri” (cauza Forminster Entreprises Limited c. Republicii Cehe, hotărârea din 9 ianuarie 2009, parag. 76-78).
În aceste condiţii, Curtea apreciază că sancțiunea care intervine în situaţia nerespectării termenelor maxime de 6 luni și 1 an în care trebuie verificată măsura asigurătorie se impune a fi privită din punct de vedere substanţial şi este, încetarea de drept (ope legis) a măsurilor neverificate în termenul imperativ impus de lege.”
Până la acest moment, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat două cererei de pronunțare a unei hotărâri prealabile, ambele fiind respinse fără a fi cercetate pe fondul problemei, avându-se în vedere faptul că soluția asupra măsurilor asigurătorii, indiferent de dezlegarea dată de Curtea Supremă, nu influențează fondul cauzei. Cu toate acestea, chiar și din aceste decizii de respingere putem să extragem anumite concluzii utile din punct de vedere interpretativ.
Spre exemplu, se poate argumenta și în sensul în care, deși sancțiunea nu este cea a încetării de drept, ar putea fi incidentă sancțiunea nulității. În cuprinsul opiniilor de specialitate transmise Înaltei Curți, se identifică argumente puternice în această direcție.
“Termenul, ca instituţie de bază a procesului penal, a fost definit ca fiind intervalul de timp dinainte determinat de lege înăuntrul căruia pot sau trebuie îndeplinite ori nu pot fi îndeplinite unele acte şi măsuri procesuale sau anumite acte procedurale, după caz. Cea mai importantă clasificare a termenelor se referă la termenele procedurale şi termenele substanţiale. Termenele procedurale au fost considerate a fi toate acelea ce sunt dictate de nevoia de a disciplina şi sistematiza activităţile procesual penale.
În schimb, termenele substanţiale sunt statornicite de lege pentru a asigura un drept sau un interes extraprocesual, preexistent şi independent de procesul penal. Aceste termene nu îşi găsesc raţiunea în nevoia de a disciplina desfăşurarea activităţii ce conduce la realizarea justiţiei penale, ci ele sunt izvorâte din nevoia de a limita anumite măsuri, acte sau acţiuni care ar paraliza sau limita un drept, un interes sau o prerogativă.
La rândul lor, termenele procedurale se clasifică în termene de recomandare (cele înăuntrul cărora trebuie să se efectueze un act, dar fără a atrage o sancţiune pentru depăşirea acestuia), termene imperative, numite şi peremptorii (în limitele cărora este necesar să se efectueze un act procesual, în caz contrar intervenind sancţiunea decăderii, urmată de nulitatea actului efectuat peste termen) şi termene prohibitive (care permit efectuarea actului doar după trecerea unei anumite durate de timp).
De asemenea, termenele procedurale se mai împart în termene de succesiune, care se calculează după mersul firesc al timpului, pentru viitor, şi termene de regresiune. Acestea din urmă se calculează în sensul invers al curgerii timpului. Momentul de plecare al calculului duratei termenelor procedurale îl reprezintă, de regulă, cel al încetării unui alt termen de natură procedurală.
Termenele de 6 luni, respectiv 1 an prevăzute de art. 2502 din Codul de procedură penală sunt termene procedurale. Natura lor este dată de scopul reglementării, termenele fiind instituite pentru disciplinarea şi sistematizarea activităţii procesuale ce priveşte măsurile asigurătorii. În acest sens este şi expunerea de motive a Legii nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), care arată că, „în practică, au mai fost semnalate cazuri în care A.N.A.B.I. a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depăşind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficienţa măsurilor aflate la dispoziţia A.N.A.B.I., era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asigurătorie generează prejudicii sau costuri disproporţionate.”
Raportat la efectele pe care le produce, termenul de 6 luni, respectiv de 1 an este unul peremptoriu, întrucât în interiorul acestuia trebuie îndeplinită o activitate procesuală (verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii). Acest termen obligă procurorul, judecătorul de cameră preliminară, respectiv instanţa de judecată să dispună verificarea legalităţii şi temeiniciei sechestrului penal mai înainte de expirarea lui.
În jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional au fost identificate o serie de elemente proprii termenelor peremptorii. Astfel, prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Curtea Constituţională a statuat în decizia de mai sus că „termenul prevăzut în art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală are natura juridică a unui termen peremptoriu, iar nerespectarea sa atrage sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen”.
Tehnica legislativă a verificării ex officio a unor măsuri procesuale este specifică măsurilor preventive. Este vorba de dispoziţiile art. 207 alin. (6) şi alin. (7) din Codul de procedură penală şi cele ale art. 208 alin. (4) şi alin. (5) din Codul de procedură penală. În aceste texte normative, legislatorul uzează de aceeaşi exprimare ca şi în cazul în discuţie: „nu mai târziu de (…)”. Specific fazei de cameră preliminară şi de judecată în materia măsurilor preventive este că acestea, după sesizarea instanţei, vor fi verificate din oficiu, iar nu prelungite, la sesizarea procurorului, pe o anumită durată. Cu limitările prevăzute de durata maximă prevăzută de lege, după sesizarea instanţei, ele nu se mai dispun pentru o anumită durată, fiind însă imperativă verificarea lor „nu mai târziu” de termenul dictat de lege.
În ceea ce priveşte măsurile asigurătorii, ele nu se dispun nici ab initio pentru o anumită durată, fiind considerate ca ataşate procesului penal de la dispunerea lor. Tocmai de aceea, dispoziţiile legale în materie nu prevăd termene substanţiale care să reglementeze durata acestora, ci numai termene procedurale, de 6 luni, respectiv 1 an, înăuntrul cărora se impune verificarea legalităţii şi temeiniciei acestora.
Deşi argumentele reţinute de instanţa de contencios constituţional în Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 gravitează în jurul dreptului fundamental la apărare, raţiunea soluţiei pronunţate se păstrează şi în ipoteza în care discutăm de un alt drept fundamental, în speţă fiind vorba de protecţia proprietăţii.
Cu privire la sancţiunea nerespectării termenelor, prin Decizia nr. 16/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 2 noiembrie 2018), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat că „în raport cu efectele pe care le produc termenele procedurale au fost clasificate în termene peremptorii sau imperative – acelea înăuntrul duratei cărora trebuie să fie îndeplinit sau efectuat un act, termen ce creează o limitare, actul trebuind efectuat înainte de împlinirea termenului; sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării termenului este decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului tardiv [art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală]; termene dilatorii sau prohibitive – acelea care nu îngăduie îndeplinirea sau efectuarea unui act decât după expirarea duratei lor; sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării termenului este nulitatea actului intempestiv [art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală]; termene orânduitorii sau de recomandare – acele termene care fixează o perioadă de timp pentru efectuarea unor acte procesuale sau procedurale în vederea bunei desfăşurări a procesului penal, iar nerespectarea acestora nu atrage sancţiuni procesuale cu privire la valabilitatea actului îndeplinit”.
Raportat la importanţa drepturilor fundamentale puse în discuţie prin instituirea măsurilor asigurătorii, observăm că protecţia proprietăţii este un drept fundamental în ordinea juridică a Uniunii Europene, fiind protejat atât prin dispoziţiile art. 17 din Carta drepturilor fundamentale, cât și prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO. Totodată, proprietatea privată a persoanei este protejată şi de Constituţia României prin dispoziţiile art. 53 alin. (2).
A apreciat, în acest context, că raţiunea termenelor de 6 luni, respectiv 1 an instituite pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii este aceea de a respecta caracterul proporţional al măsurii în raport de durata şi evoluţia procedurii, respectiv de a elimina arbitrarul cât priveşte menţinerea pe o durată nedeterminată a unei măsuri restrictive de drepturi.
Aşadar, menţinerea măsurii asigurătorii în procesul penal trebuie să respecte exigenţele de proporţionalitate impuse de CEDO, Curtea de la Strasbourg arătând că „ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilă atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare în raport de durata şi evoluţia procedurii şi consecinţele pe care le produce depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri” (Cauza Forminster Entreprises Limited c. Republicii Cehe, Hotărârea din 9 ianuarie 2009, paragrafele 76-78).
Prin urmare, scopul imediat al termenului instituit de art. 2502 din Codul de procedură penală este protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, spre a evita impunerea unei sarcini individuale excesive. Deci, prin instituirea termenului, legiuitorul s-a preocupat prioritar de respectarea proporţionalităţii duratei măsurii asigurătorii cu restrângerea dreptului de proprietate.
Ţinând cont de faptul că raţiunea termenelor prevăzute de art. 2502 din Codul de procedură penală este aceea de a asigura respectarea proporţionalităţii duratei măsurii asigurătorii cu restrângerea dreptului de proprietate al persoanei faţă de care s-a luat măsura şi de a elimina arbitrarul cât priveşte menţinerea sa, aceste termene au natura juridică a unui termen procedural şi peremptoriu, iar nu unul de recomandare, aceasta fiind singura interpretare care determină compatibilitatea normei procesuale cu dispoziţiile convenţionale şi constituţionale referitoare la protecţia proprietăţii persoanei.
Sancţiunea nerespectării termenelor arătate este cea prevăzută de dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. În concluzie, cu privire la fondul chestiunii a cărei dezlegare se solicită, a apreciat că termenul de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecăţii, în cadrul căruia este necesară verificarea periodică a subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, prevăzut de art. 2502 din Codul de procedură penală, este un termen procedural, peremptoriu, iar nerespectarea acestuia atrage decăderea organelor judiciare din dreptul de a verifica măsura asigurătorie, respectiv nulitatea actului efectuat în acest sens cu depăşirea termenului.”[9]
De asemenea, un argument suplimentar este prezentat într-o altă opinie. Se reține, astfel, că “orice măsură restrictivă de drepturi nu poate aduce atingere existenţei dreptului în sine, conform art. 53 alin. (2) din Constituţie. Or, lipsa unui termen pentru care poate fi instituită o restrângere de drepturi echivalează cu o lipsire de drept în sine.
Dacă termenele ar fi considerate doar de recomandare, ar rezulta că organul judiciar nu ar avea în realitate nicio obligaţie de verificare a măsurii asigurătorii. Aceasta ar însemna că măsura asigurătorie poate fi menţinută sine die pe toată durata procesului, ceea ce ar echivala cu o pierdere de facto a însuşi atributului dispoziţiei specific dreptului de proprietate.
Dispoziţiile art. 268 alin. (2) din Codul de procedură penală arată că atunci când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii. Chiar dacă în reglementarea art. 249 şi următoarele din Codul de procedură penală nu există o menţiune explicită de tipul „măsura asigurătorie se ia pe o durată de”, din însăşi obligaţia verificării sale „nu mai târziu de” reiese intenţia clară a legiuitorului ca măsura asigurătorie să fie luată sau menţinută doar pentru un anumit termen limitat.
Cele expuse în paragraful anterior sunt confirmate şi de o situaţie similară care a existat sub imperiul vechiului cod de procedură penală în materia măsurilor preventive.
Astfel, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2003 privind modificarea Codului de procedură penală, în vechiul cod s-a introdus art. 160b, care obliga instanţa ca, în cursul judecăţii, să verifice periodic, „dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive” – se poate observa formularea similară cu dispoziţia din art. 2502 din Codul de procedură penală actual, pusă în discuţie.
La acel moment, art. 140 alin. (1) lit. a) din vechiul cod nu a prevăzut sancţiunea nerespectării termenului de verificare (ea a fost introdusă ulterior, prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi).
Pe acest fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia RIL nr. 7/2006, prin care s-a statuat că neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului major înainte de împlinirea duratei de 60 de zile, la care se referă art. 160b din vechiul Cod de procedură penală, „atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi punerea lor de îndată în libertate”.
Înalta Curte a motivat atunci inclusiv prin referire la dispoziţiile art. 23 alin. (6) din Constituţie, care au o formulare similară celei din art. 2502 din Codul de procedură penală actual, pusă în discuţie („în faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate”).„
Ulterior Deciziei 38/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată cu alte două dezlegări privitoare la natura și durata termenului de verificare a măsurilor asigurătorii în procedura de cameră preliminară. Desigur, din nou instrumentul pentru remedierea lacunelor și incongruențelor nu este tocmai unul potrivit, așa cum reiese din soluția dată celor două sesizări. În ciuda acestui aspect, una dintre dezlegări ar fi fost esențială pentru clarificarea termenului de verificare a măsurilor asigurătorii în procedura camerei preliminare. Așa cum s-a reținut în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014[10] această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Procedura camerei preliminare a fost încredinţată, potrivit art. 54 din Codul de procedură penală, unui judecător – judecătorul de cameră preliminară – a cărui activitate se circumscrie aceleiaşi competenţe materiale, personale şi teritoriale ale instanţei din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicţional.
Din moment ce camera preliminară nu poate fi considerată o etapă a vreuneia dintre celelalte două faze procesuale, legiuitorul ar fi trebuit să menționeze expres care este termenul de verificare a măsurilor asigurătorii în procedura de cameră preliminară.
Așadar, rămânem cu un text de lege lipsit de accesibilitate și previzibilitate. Din conținutul acestui articol nu reies cu claritate elemente esențiale ale instituției verificării periodice a măsurilor asigurătorii. Care este procedura aplicabilă în cazul verificării periodice, contradictorie sau necontradictorie? Care este natura termenului de 6 luni, respectiv de 1 an? Care este sancțiunea atașată acestui text de lege? Ce termen i se aplică judecătorului de cameră preliminară? Care este, până la urmă, rațiunea acestei instituții?
Toate aceste întrebări, legitime de altfel, ce nu pot fi catalogate ca simple capricii procesuale, vor trebui să primească o rezolvare, pentru a evita situațiile în care constatăm soluții sau proceduri diametral opuse.
În final, vom încheia așa cum am început, prin trimitere la cuvintele poetului național, care au surprins mai clar ca orice alt studiu sociologic anumite trăsături sociale și un anumit zeitgeist – trecut și prezent. Dacă în debutul articolului am preferat un vers și un studiu, în final facem trimitere la o modalitate prin care gazetarul Eminescu își încheia, cu un aer resemnat, articolele de presă. A umplut și Dumnezeu lumea cu ce-a avut[11].
Parafrazând, vom spune și noi: a umplut și legiuitorul codul cu ce-a avut.
[1] https://www.juridice.ro/684158/masurile-asiguratorii-legislatie-incompleta.html
[2] Titu Maiorescu, În contra direcției de astăzi în cultura română, în Opere, 1978, p. 153
[3] https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2021/01/predescu.pdf
[4] https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2020/07/Decizie_637_2015.pdf
[5] https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/168078
[6] https://www.iccj.ro/2006/02/20/decizia-nr-7-din-20-februarie-2006-cu-privire-la-aplicarea-dispozitiilor-art-140-alin-1-lit-a-din-codul-de-procedura-penala-referitoare-la-incetarea-de-drept-a-masurilor-preventive/
[7]https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=182832#highlight=##
[8] https://www.rejust.ro/juris/623326492
[9] https://www.iccj.ro/2022/07/06/decizia-nr-38-din-9-iunie-2022/
[10] https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/163600
[11] Eminescu, Publicistică Literară, selecție note și prefață Cătălin Cioabă și Ioana Milică, ed. Humanitas
Av. dr. Roman Bradu, BRADU, NEAGU & ASSOCIATES
Av. Cornel Preda, BRADU, NEAGU & ASSOCIATES
