Simbolistica celor șapte secole de așteptare a dreptății judiciare. Sau, Purgatoriul Justiției în „cazul” Dante Aligheri.

Ce cadou mai excentric poate primi dreptatea care a fost pusă în stand-by nici mai mult, nici mai puțin de 700 ani, decât o încercare de reanaliză a spețelor? Și, mai este dreptatea un țel după moarte?

Acestea sunt doar două dintre întrebările ce ne aleargă prin minte la aflarea veștii că moartea prilejuiește re-examniarea unor procese chiar și după 700 de ani. Astfel, procesul în urma căruia Dante Aligheri a fost condamnat la moarte și ars pe rug, a intrat în atenția avocaților italieni. Motivul? Cel al împlinirii termenuluide nedreptate, și mulți, mulți ani de exil întru achitarea controversării cu care ne-a obișnuit Dante Aligheri.

Dar, necesită dreptatea un prilej? Sau este acesta scopul tuturor actelor de Justiție? Fundamentarea morală a Justiției pare că începe să se înscrie pe grila reprezentanților.  Scopul scuză mijloacele, dacă aruncăm o privire la atributele de imagine transferate de partea celor ce au avut inițiativa. Cazurile pro bono au fost întotdeauna percepute de larga masă drept un indicator al funcționării profesiei într-o democrație reală.

Drept dovadă de recunoștință pentru controversatul poet universal ars pe rug, avocatul Alessandro Traversi, specializat în drept penal, a invitat mai mulți avocați să re-examnizeze un dosar greu chiar și pentru Istorie. La deliberare va participa un urmaș direct al poetului florentin, dar și unul al judecătorului care a pronunțat sentința.

Dante Aligheri a fost implicat în viața politică din Florența, fiind chiar membru al executivului local pentru un mandat de două luni. Acesta este chiar unul dintre motivele căderii în dizgrație, căci Dante a fost declarat vinovat de corupție și extocare de bani și i-a fost interzisă ocuparea funcției publice. Cante de Gabrielli îl condamna pe Dante dacă se întorcea în Florența. Refuzând termenii unei amnistii, un judecător l-a condamnat la moarte prin decapitare.  Dante a supraviețuit permutându-se dintr-un oraș în altul, lăsând să se cunoască foarte puține lucruri despre viața ta.

În acea perioadă,  bunuruile i-au fost confiscate, însă nimeni nu știa că cel mai mare bun al acestuia era cel de extindere a unei scrieri ce a reorientat literatura universală. Perioada de exil a fost vocea pe care a folosit-o Dante Aligheri în conturarea Divinei Comedii, fiind chiar una operele-fanion a literaturii universale.

Prezentul fără perdea poate reconstrui doar o altă filă din istorie, poate chiar și a literaturii dacă ne gândim că deliberările din cadrul rejudeării dosarului vor fi publicate într-un volum. Fundamentarea morală pusă într-o lumină viitoare de reanalizare cazuistică nu poate lăsa în urmă decât o imagine de bun samaritean a celui care a avut Luminarea de a scoate din Ifern, (dacă tot aminteam anterior Divina Comedie), a simțului de conservare civic și o imagine fermă în avocatura de astăzi a celor care își găsesc timp pentru Istorie.  La mijlocul drumului dintre bine și rău, la cel dintre dreptate și condamnarea la moarte, regăsim o Justiție ce e gata să demonteze un fals adevăr. Dar, cu ce scop?

Rămâne un gest atent-așezat pe scena avocaturii, dar, mă repet, cu ce scop? Dreptatea nu are termen de valabilitate, e drept, dar nici același efect după șapte secole de așteptare.