Unele subiecte nu pot fi epuizate într-un singur articol. De aceea, în perioada următoare Legal Marketing va publica, în patru episoade, o amplă analiză dedicată scandalului LIBOR și EURIBOR, cazul care a zguduit sistemul financiar internațional, a dus la amenzi de miliarde de dolari și a schimbat pentru totdeauna modul în care sunt reglementate piețele financiare.
Seria este semnată de Aurelia Ciobanu, Managing Associate Corporate M&A, Banking, Commercial Department, și Cătălin Vlad, Partner Corporate M&A, Banking, Commercial Department, avocați la JGV și Asociații, și oferă o perspectivă juridică și practică asupra unuia dintre cele mai importante scandaluri financiare din ultimele decenii.
§ IMPACTUL ASUPRA CONSUMATORILOR, RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ȘI REEVALUAREA CONDAMNĂRILOR PENALE
Scandalul LIBOR și EURIBOR nu s-a limitat la aplicarea unor amenzi record instituțiilor bancare și nici la afectarea reputației sistemului financiar internațional. Consecințele sale s-au resimțit în raporturile contractuale dintre bănci și clienți, în litigiile civile și comerciale, în procedurile de concurență și, poate cel mai controversat, în materia răspunderii penale.
În mod paradoxal, deși autoritățile de reglementare au demonstrat existența unor practici incompatibile cu buna funcționare a piețelor financiare, fundamentul juridic al condamnărilor penale pronunțate împotriva unor traderi avea să fie pus sub semnul întrebării chiar de către Curtea Supremă a Regatului Unit, la mai bine de un deceniu de la izbucnirea scandalului.
Cine a suportat, în realitate, consecințele manipulării?
Identificarea persoanelor care au suportat efectele negative ale manipulării indicilor LIBOR și EURIBOR, precum și evaluarea prejudiciilor cauzate, reprezintă una dintre cele mai complexe probleme din dreptul bancar și financiar modern.
Din perspectivă economică și juridică, consecințele manipulării s-au răsfrânt asupra unei categorii extrem de vaste de participanți la piață. De la consumatori persoane fizice cu credite ipotecare, până la corporații, autorități publice locale și investitori instituționali, orice entitate raportată la acești indici a fost afectată. Deoarece ambii indici serveau drept bază de calcul pentru determinarea dobânzilor variabile într-un volum uriaș de instrumente financiare, orice ajustare artificială a cotațiilor — chiar și de numai un punct de bază (0,01%) — modifica direct prestațiile datorate între părți.
Impactul nu a fost însă uniform, ci s-a distribuit asimetric, în funcție de perioada în care s-a produs manipularea și de poziția contractuală a fiecărui participant:
- Efectul manipulării speculative (perioada anterioară anului 2007): in această etapă, ajustările zilnice solicitate de traderi urmăreau profituri imediate din tranzacționarea derivatelor financiare (cum sunt contractele interest rate swap). Fluctuațiile provocate în ambele sensuri (creșteri sau scăderi artificiale) au generat câștiguri sau pierderi nejustificate pentru partenerii de contract. De exemplu, o entitate care plătea o dobândă fixă și primea o dobândă variabilă raportată la LIBOR înregistra pierderi directe în zilele în care cotația era diminuată artificial.
- Efectul subraportării de reputație (low-balling, în timpul crizei financiare): menținerea artificial de scăzută a indicilor pentru a ascunde problemele de lichiditate ale băncilor a produs efecte divergente. Pe de o parte, această practică i-a avantajat temporar pe debitori — inclusiv pe consumatorii cu credite ipotecare sau de consum —, care au achitat rate lunare ușor mai mici decât cele care ar fi rezultat dintr-o piață reală. Pe de altă parte, practica a prejudiciat creditorii, fondurile de pensii, companiile de asigurări și investitorii în titluri de stat sau obligațiuni corporative cu dobândă variabilă, ale căror venituri din dobânzi au fost diminuate în mod nejustificat.
Pentru un consumator individual, efectul financiar direct al unei modificări de 0,01% sau 0,02% asupra ratei lunare a fost adesea redus ca valoare absolută, fiind extrem de dificil de izolat din punct de vedere procesual. În schimb, pentru entitățile care gestionau portofolii financiare de miliarde de euro sau dolari, aceleași diferențe marginale au provocat pierderi de ordinul milioanelor.
Din perspectivă procesuală, acțiunile în despăgubiri formulate de clienți și investitori împotriva băncilor au întâmpinat dificultăți majore în dovedirea legăturii de cauzalitate și a întinderii prejudiciului (damages). Instanțele s-au aflat în imposibilitatea de a stabili cu certitudine care ar fi fost nivelul ipotetic „corect” al LIBOR sau EURIBOR într-o anumită zi, în condițiile în care piața interbancară subiacentă era oricum ilichidă și lipsită de tranzacții reprezentative.
Din aceste motive, autoritățile de supraveghere au subliniat că efectul cel mai grav al scandalului nu s-a rezumat la suma pierderilor individuale din anumite contracte, ci a constat în afectarea gravă a integrității pieței financiare globale.
Atunci când un indicator de referință utilizat pentru stabilirea costului creditării este manipulat în interesul propriu al unor instituții financiare, este zdruncinată însăși premisa bunei-credințe și a transparenței pe care se întemeiază executarea contractelor. Compromiterea obiectivității LIBOR și EURIBOR a pus sub semnul întrebării corectitudinea procesului de formare a „prețului banilor”, arătând că un sistem bazat pe autoreglementare și pe declarații neasigurate prin tranzacții reale nu mai poate garanta securitatea juridică necesară piețelor moderne.
Acțiunile civile formulate împotriva băncilor
Publicarea concluziilor anchetelor administrative și penale a declanșat un val de acțiuni civile în despăgubiri la nivel internațional. Mii de reclamanți — de la persoane fizice, societăți comerciale și autorități publice locale, până la fonduri de pensii, companii de asigurări și investitori instituționali — au chemat în judecată băncile implicate pentru recuperarea prejudiciilor cauzate de manipularea indicilor de referință.
În Statele Unite[1], având în vedere numărul uriaș de cereri similare, litigiile au fost reunite în proceduri complexe de tip multidistrict litigation (MDL) sub egida instanțelor federale, precum și în acțiuni colective (class actions). Temeiul juridic al acestor acțiuni s-a bazat pe încălcarea legislației federale privind concurența (Sherman Antitrust Act), pe fraude în materie de titluri de valoare (Securities Exchange Act) și pe încălcarea obligațiilor contractuale de bună-credință.
Reclamanții au susținut că manipularea artificială a LIBOR a denaturat prețul de piață al instrumentelor financiare raportate la acest indice, provocându-le pierderi directe la executarea contractelor de credit, a emisiunilor de obligațiuni sau a contractelor de swap. Cu toate acestea, din punct de vedere procesual, administrarea probatoriului a ridicat dificultăți majore. Stabilirea exactă a daunei a necesitat analize econometrice extrem de sofisticate pentru a reconstrui nivelul ipotetic pe care LIBOR l-ar fi avut într-o anumită zi în condiții normale de piață.
Pentru a evita incertitudinea unor procese de lungă durată, riscul unor daune punitive și degradarea imaginii publice, majoritatea băncilor au preferat să nu aștepte pronunțarea unor hotărâri judecătorești definitive pe fond. În schimb, instituțiile financiare au încheiat tranzactii (settlements) cu reclamanții, achitând despăgubiri cumulative de ordinul sutelor de milioane de dolari pentru stingerea litigiilor colective.
În Marea Britanie și în alte jurisdicții europene, acțiunile civile s-au grefat în special pe contractele de credit bancar și pe instrumentele derivate folosite de companii pentru acoperirea riscului de rată a dobânzii (hedging). Reclamanții au invocat invaliditatea clauzelor privind dobânda variabilă, susținând că băncile au comis o nedreptate contractuală (misrepresentation) sau că au încălcat obligația implicită de a nu manipula indicele la care era raportat contractul.
Jurisprudența britanică (cum sunt cauzele de referință Grajdowcz v. Deutsche Bank sau Property Alliance Group v. Royal Bank of Scotland[2]) a analizat în detaliu măsura în care manipularea indicelui poate atrage desființarea contractelor sau obligația băncii de a repara prejudiciul. Deși instanțele au manifestat o rigoare deosebită în analizarea legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și pierderea efectivă suferită de reclamant, aceste litigii au confirmat că manipularea unui indice de referință reprezintă o încălcare a obligației de executare cu bună-credință a contractului.
Valul de litigii civile generat de scandalul LIBOR a adus contribuții majore la dezvoltarea dreptului privat în materie financiară. Aceste procese au demonstrat că nerespectarea regulilor de transparență pe piețele de capital nu atrage doar sancțiuni administrative din partea autorităților de supraveghere sau condamnări penale, ci generează o răspundere civilă delictuală și contractuală de anvergură.
Totodată, precedentul creat a determinat băncile să revizuiască clauzele privind stabilirea dobânzilor în contractele de credit și să introducă proceduri riguroase de gestionare a riscurilor juridice asociate indicilor de referință.
Răspunderea administrativă versus răspunderea penală
Una dintre particularitățile centrale ale scandalului LIBOR constă în modul în care aceeași conduită faptică a generat forme concomitente de răspundere juridică, aplicate pe paliere diferite și împotriva unor subiecți de drept distincți.
La nivel instituțional, persoanele juridice — respectiv băncile participante în panel — au fost investigate și sancționate de autoritățile de supraveghere financiară și de reglementare a piețelor de capital (Financial Conduct Authority în Regatul Unit, Commodity Futures Trading Commission și Department of Justice în Statele Unite, precum și autoritățile naționale din alte jurisdicții). Obiectivul central al acestei răspunderi administrative a fost restabilirea integrității pieței financiare, protejarea disciplinei de piață și sancționarea gravelor deficiențe de guvernanță internă și control prudențial.
În paralel, s-a activat dimensiunea dreptului concurenței. Comisia Europeană a încadrat schimburile bilaterale de informații confidențiale dintre traderi și coordonarea tactică a cotațiilor drept o înțelegere de tip cartel, ce a avut ca obiect restrângerea concurenței pe piața derivatelor financiare. În baza articolului 101 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), Comisia a aplicat în anul 2013 amenzi record, în valoare totală de aproximativ 1,7 miliarde de euro, mai multor instituții financiare majore implicate în manipularea EURIBOR și YEN LIBOR[3]
Această formă de răspundere a vizat exclusiv persoanele juridice, urmărind restabilirea echilibrului economic pe piață și descurajarea practicilor anticoncurențiale prin sancțiuni financiare de anvergură.
Spre deosebire de procedurile administrative care au vizat băncile ca entități, procedurile penale s-au îndreptat direct împotriva persoanelor fizice — traderii și persoanele responsabile de raportarea cotațiilor (submitters).
Organele de urmărire penală din Marea Britanie (Serious Fraud Office – SFO) și din Statele Unite au trimis în judecată zeci de angajați bancari, acuzându-i de infracțiuni grave, precum fraudă, conspirație în vederea comiterii de fraude (conspiracy to defraud) sau manipulare de piață.
Urmărirea penală a individualizat faptele fiecărui participant, urmărind stabilirea vinovăției și aplicarea unor pedepse privative de libertate. Această abordare a reflectat principiul potrivit căruia amenzile administrative aplicate băncilor — suportate în final de acționari — nu sunt suficiente pentru a asigura funcția de prevenție generală și specială a răspunderii juridice în absența unei sancțiuni penale individuale aplicate celor care au executat faptele.
Această suprapunere de proceduri a reliefat caracterul multidisciplinar al dreptului bancar modern, în care o singură faptică atrage concomitent:
- Răspunderea administrativă a băncii pentru lipsa de guvernanță și control intern;
- Răspunderea din punct de vedere al dreptului concurentei pentru afectarea pieței relevante și denaturarea liberei concurențe;
- Răspunderea civilă față de clienții și partenerii contractuali prejudiciați;
- Răspunderea penală individuală a persoanelor fizice implicați direct în manipulare.
Prin urmare, raportul dintre aceste forme de răspundere a generat dezbateri profunde în doctrină și jurisprudență. Tensiunea dintre necesitatea de a sancționa ferm abuzurile de pe piața financiară prin instrumente penale și cerința de a respecta principiul legalității incriminării în privința persoanelor fizice avea să devină punctul central al litigiilor penale din anii următor
Cazul Tom Hayes – primul mare proces penal privind LIBOR[4]
Tom Hayes, fost trader de derivatives (produse financiare derivate) la băncile UBS și Citigroup în Tokyo, a devenit figura centrală și primul individ condamnat penal în dosarul global de manipulare a ratei LIBOR (London Interbank Offered Rate). Rata LIBOR reprezenta indicele de referință fundamental la nivel mondial, calculat zilnic pe baza estimărilor transmise de un grup de bănci mari (panel banks) cu privire la rata dobânzii la care considerau că se pot împrumuta neasigurat pe piața interbancară.
În perioada 2006–2010, Hayes a derulat o schemă sistematică prin care a solicitat persoanelor responsabile de transmiterea cotațiilor (submitters) – atât din cadrul băncilor la care lucreze, cât și prin intermediul brokerilor financiari independenți (interdealer brokers) – să ajusteze în sus sau în jos valorile LIBOR raportate. Obiectivul direct al acestor solicitări era maximizarea profitabilității propriului portofoliu de tranzacționare (Yen LIBOR derivative book), performanță din care decurgeau direct bonusurile sale financiare.
În anul 2015, Serious Fraud Office (SFO) l-a trimis pe Hayes în judecată în fața instanței Southwark Crown Court din Londra, fiind acuzat de opt capete de acuzare privind conspirația în vederea fraudării (conspiracy to defraud), o infracțiune de drept comun (common law) în sistemul anglo-saxon.
Apărarea lui Hayes s-a bazat pe trei argumente principale:
- Practică generalizată: Conducerea băncilor cunoștea și încuraja această practică, ea reprezentând standardul din industrie la momentul respectiv.
- Absența unei reguli exprese: Regulamentul istoric emis de British Bankers’ Association (BBA) privind definirea LIBOR nu interzicea în mod explicit luarea în considerare a factorilor comerciali în stabilirea estimării.
- Lipsa de necinste (dishonesty): Acționând în cadrul unei practici comune de piață, nu a existat intenția frauduloasă cerută de elementul subiectiv al infracțiunii.
Cu toate acestea, judecătorul de fond (Sir Jeremy Cooke) a oferit juriului o îndrumare juridică strictă (direction to the jury), stabilind elementul central al acuzării:
Dacă persoana care transmite cotația ia în calcul interesul comercial al unui trader sau al unei bănci, valoarea transmisă încetează să mai fie o estimare obiectivă și de bună-credință a costului de finanțare. Prin urmare, introducerea intenționată a unui interes comercial în procesul de stabilire a cotației transformă raportarea într-un act constitutiv de fraudă.
Juriul l-a găsit pe Hayes vinovat pe toate capetele de acuzare, fiind condamnat inițial la 14 ani de închisoare. În apel (decembrie 2015), Curtea de Apel a menținut decizia de vinovăție, dar i-a redus pedeapsa la 11 ani de închisoare, considerând pedeapsa inițială prea severă.
Timp de aproape un deceniu, interpretarea stabilită în cazul Hayes a reprezentat fundamentul juridic al tuturor urmăririlor penale ale SFO în dosarele LIBOR și EURIBOR. Cu toate acestea, cazul a creat o falie jurisprudențială majoră între Regatul Unit și Statele Unite ale Americii:
- Jurisprudența SUA[5]: În anul 2022, Curtea de Apel a Statelor Unite pentru Circuitul Al Doilea (US Court of Appeals for the Second Circuit) a achitat alți doi traderi din dosarul LIBOR (Coutts și Black), stabilind că normele BBA valabile la momentul faptelor nu interziceau băncii să aleagă o rată care să avantajeze pozițiile sale comerciale, atâta timp cât rata respectivă era una dintre valorile reale la care banca s-ar fi putut împrumuta.
- Reconfirmarea în Regatul Unit (2024): Cazul lui Hayes a fost trimis înapoi la Curtea de Apel din Marea Britanie de către Criminal Cases Review Commission (CCRC). În martie 2024, Curtea de Apel din Londra a respins din nou apelul lui Hayes (Hayes & Palombo v R [2024] EWCA Crim 300), refuzând să adopte raționamentul instanțelor americane și reconfirmând că solicitarea de cotații LIBOR pe criterii comerciale este prin definitie necinstită și ilegală în dreptul englez.
Cazul Tom Hayes rămâne un reper jurisprudențial de prim ordin în dreptul penal al afacerilor. El exemplifică tranziția de la o epocă a autoreglementării permisive în piețele financiare la un standard juridic de extremă rigurozitate, în care intenția de a denatura un indice de referință public în scop private beneficiază de calificare penală directă, indiferent de cutumele din industrie de la momentul săvârșirii faptei.
Cazul Carlo Palombo – Extinderea raționamentului la piața EURIBOR
O ipoteză judiciară similară s-a regăsit în cazul lui Carlo Palombo[6], fost trader în cadrul Barclays, condamnat în anul 2019 de instanțele britanice pentru conspirație în vederea fraudării (conspiracy to defraud) în legătură cu presupusa manipulare a ratei EURIBOR (Euro Interbank Offered Rate).
La fel ca în cauza Hayes, organele de urmărire penală s-au întemeiat pe ipoteza potrivit căreia luarea în considerare a intereselor comerciale ale băncii în procesul de raportare priva estimarea transmisă de caracterul său autentic, transformând-o într-un act fraudulos. Cu toate acestea, analiza juridică a cauzei a pus în discuție o chestiune mult mai subtilă legată de natura juridică a ratelor de referință.
Cadrul de reglementare aplicabil la momentul faptelor impunea băncilor participante furnizarea unei estimări cu privire la costul la care acestea apreciau că se pot finanța pe piața interbancară. Reglementările emise de British Bankers’ Association (pentru LIBOR) și European Banking Federation (pentru EURIBOR) nu stabileau o valoare numerică unică și absolută și nici nu interziceau în mod expres ca persoana desemnată cu transmiterea cotației (submitter) să selecteze o cifră dintr-un interval plauzibil de piață care să avantajeze poziția comercială a băncii.
Această distincție esențială dintre o declarație de fapt falsă și un exercițiu subiectiv de apreciere profesională a reprezentat argumentul central al apărării și a constituit punctul de plecare pentru reevaluarea cauzei în căile extraordinare de atac.
Hotărârea Curții Supreme a Regatului Unit din 2025 – Reevaluarea încadrării juridice
La 23 iulie 2025, Curtea Supremă a Regatului Unit (UK Supreme Court) a pronunțat o decizie de referință în cauzele conexate R v Hayes; R v Palombo [2025] UKSC 29[7], admițând în unanimitate apelurile formulate și anulând condamnările penale pronunțate împotriva celor doi traderi.
Anularea condamnărilor nu a vizat oportunitatea sau conformitatea etică a conduitei comerciale a traderilor, ci s-a axat strict pe respectarea termenilor de incriminare și pe corecta aplicare a normelor de drept penal de către instanțele de fond.
Curtea Supremă a constatat că instanțele inferioare au aplicat eronat dreptul material atunci când au stabilit instrucțiunile obligatorii adresate juriului. Judecătorul de fond prezentase juriului ca pe o regulă de drept imperativă teza conform căreia orice cotație influențată de un interes comercial era, prin definiție, falsă și frauduloasă.
Instanța supremă a înlăturat această interpretare, arătând că, în condițiile în care normele de definire a ratelor LIBOR și EURIBOR nu impuneau o singură valoare obiectivă, procesul de determinare presupunea o marjă de apreciere. Împrejurarea că autorul cotației a avut în vedere și interesele comerciale ale băncii nu transforma automat declarația într-una falsă sub aspect penal:
A distinction must be made according to whether the issue is as to: (i) the legal effect of the document or (ii) the meaning of the document as (a) understood or intended by the person making it and (b) understood by the person reading it. Where the issue is as to the legal effect of the document, it is submitted that it is a matter for the judge. Where the issue is as to meaning intended or understood by the parties it is a matter for the jury.
Prin urmare, existența elementului constitutiv al relei-credințe (dishonesty) sau a fraudei reprezenta o chestiune de fapt, supusă aprecierii suverane a juriului pe baza probatoriului administrat, iar nu o prezumție de drept ce putea fi impusă prin instrucțiunile judecătorului.
Totodată, Curtea Supremă a analizat modul în care Serious Fraud Office (SFO) a formulat actul de acuzare pentru infracțiunea de conspiracy to defraud. Instanța a reținut că, în cauze cu un grad ridicat de complexitate tehnică și financiară, acuzarea are obligația de a descrie conținutul faptei cu o precizie suficientă.
Formulările vagi sau excesiv de largi utilizate de acuzare au adus atingere dreptului la apărare al inculpaților și au creat riscul ca stabilirea răspunderii penale să se întemeieze pe criterii generale de moralitate financiară, iar nu pe încălcarea unor obligații juridice clar determinate.
Hotărârea pronunțată în cauza R v Hayes; R v Palombo delimitează clar sfera răspunderii disciplinare sau administrative pe piețele financiare de condițiile de tragere la răspundere penală. Prin anularea hotărârilor de condamnare, Curtea Supremă a reafirmat aplicarea strictă a principiului legalității incriminării (nullum crimen sine lege), statuând că instanțele judecătorești nu pot extinde pe cale de interpretare sfera normelor penale atunci când reglementările sectoriale în vigoare la data faptelor prezentau ambiguități.
Concluzii: Implicațiile hotărârii asupra dreptului bancar și al piețelor financiare
Decizia Curții Supreme a Regatului Unit[8] nu exonerează instituțiile financiare de răspunderea administrativă și nici nu pune sub semnul întrebării concluziile autorităților de supraveghere privind necesitatea reformării profunde a modului de stabilire a ratelor de referință. Valoarea principială a acestei hotărâri rezidă în trasarea unei delimitări clare între trei sfere de răspundere care fusese estompată de jurisprudența anterioară:
- Conduita contrară uzanțelor și bunelor practici ale pieței financiare;
- Nerespectarea normelor de reglementare sectorială și de conformitate;
- Răspunderea penală pentru infracțiuni de fraudă.
Din perspectiva dreptului penal al afacerilor, instanța supremă a reafirmat un principiu fundamental: aplicarea unei sancțiuni cu caracter punitiv nu se poate întemeia pe o interpretare extensivă a obligațiilor profesionale și nici pe o prezumție absolută potrivit căreia urmărirea unui interes economic echivalează, per se, cu lipsa de onestitate (dishonesty).
Răspunderea penală presupune dovedirea neechivocă a intenției frauduloase raportate la norme de conduită clare, iar nu la standarde etice fluctuante sau stabilite a posteriori de instanțele de judecată.
Această distincție îmbracă o relevanță deosebită pentru dreptul bancar european, în special în contextul punerii în aplicare a Regulamentului (UE) 2016/1011 privind indicii de referință (Benchmark Regulation – BMR). Cadrul normativ actual a fost conceput tocmai pentru a elimina marja subiectivă de apreciere și pentru a impune metodologii transparente, bazate prioritar pe tranzacții reale, iar nu pe estimări teoretice.
Hotărârea Curții Supreme confirmă că deficiențele de reglementare din trecut trebuie abordate prin reforme legislative și sancțiuni administrative proporționale, iar nu prin extinderea pe cale jurisprudențială a domeniului de aplicare al dreptului penal.
Decizia demonstrează că standardele de guvernanță corporativă, regulile de conduită și cerințele de conformitate (compliance) aplicabile instituțiilor financiare au o natură juridică distinctă și nu se suprapun automat peste elementele constitutive ale unei infracțiuni.
Un comportament care atrage sancțiuni administrative sau disciplinare pe piața financiară nu poate fi transpus nemijlocit în sfera ilicitului penal în lipsa unui text clar de incriminare. În consecință, hotărârea oferă o mai mare previzibilitate juridică pentru actorii din sectorul bancar, reconfirmând că transparența și guvernanța internă reprezintă instrumentele adecvate pentru prevenirea abuzurilor de piață.
[1] https://nys-fjc.ca2.uscourts.gov/programs/11-30-16%20-%20V%20-%20In%20re%20LIBOR-Based%20Financial%20Instruments%20Antitrust%20Lltigation.pdf
[2]www.judiciary.uk/wp-content/uploads/2018/03/pag-v-rbs.pdf
[3] https://supremecourt.uk/cases/judgments/uksc-2024-0087?utm_
[4] https://supremecourt.uk/uploads/uksc_2024_0087_0088_judgment_f9b6ff1bb1.pdf
[5] https://caselaw.findlaw.com/court/us-2nd-circuit/2160296.html
[6] https://www.supremecourt.uk/cases/uksc-2024-0088
[7] https://www.lawteacher.net/cases/r-v-hayes-r-v-palombo-2025-uksc-29.php
[8] https://www.jenner.com/en/news-insights/client-alerts/supreme-court-decision-in-r-v-hayes-palombo
