Rudolf Vizental, Senior Partner, Casa de Insolventa Transilvania
Insolventa continua sa fie un fenomen prezent in activitatea economica. Asteptarile se indreapta spre o imbunatatire calitativa, nu doar cantitativa a numarului de proceduri.
O radiografie-fulger asupra pietei insolventei, asupra companiilor implicate in aceasta procedura, ne prezinta 3 categorii distincte de societati:
– un numar mare de societati aflate in insolventa – exagerat de mare fata de majoritatea altor tari din zona emergenta – ce vor sfarsi prin a fi lichidate;
– un numar si mai mare de companii ce oficial nu si-au declarat (inca) insolventa, insa din punct de vedere financiar indeplinesc criteriile legale privind aceasta stare;
– un numar extrem de mic de reorganizari de succes.
In incercarea de a gasi o explicatie pentru ineficienta procedurilor de reorganizare, trebuie sa invocam printre altele, lipsa de maturitate a participantilor la procedura, precum si interesele lor divergente. In teorie, cheia unei proceduri de reorganizare de succes consta in unificarea eforturilor acestor participanti: Debitoarea, Administratorii judiciari, Bugetul de stat, Creditorii garantati si Furnizorii chirografari.
In realitate, fiecare din acesti participanti au un set propriu de valori si actiuni, de cele mai multe ori antagonice procesului de reorganizare, iar contextul legislativ sub care se desfasura procedura are si el o serie de incoerente.
Astfel, Debitoarea in cele mai frecvente cazuri declanseaza tardiv procedura de insolventa, societatea fiind decapitalizata, iar sansele de continuare a activitatii clar diminuate. Dezechilibrul patrimonial este unul accentuat, iar echipa de management de cele mai multe ori este parte a problemei, nu a solutiei.
Trebuie sa recunoastem insa ca nici Administratorii Judiciari nu au pregatirea si experienta necesara unui proces atat de complex. A fi administrator judiciar este cu totul altceva decat a fi lichidator, iar in Romania, experienta practicienilor in insolventa consta in mare parte din falimente. Putem invoca aici si o slabiciune a legii, care permite aceluiasi practician sa fie atat administrator judiciar al unei debitoare, cat si lichidatorul ei, in cazul in care aceasta intra ulterior in faliment, generand un “win – win situation’’ demotivator.
Creditorii garantati, de cele mai multe ori bancile, sunt caracterizati printr-o lipsa de apetit in gasirea unor solutii in afara procedurii: concordatul preventiv, sau anularea unor datorii sunt instrumente respinse din start de catre acestia. Ulterior deschiderii procedurii, preocurarea este excesiva in directia recuperarii creantei si foarte putin in directia redresarii companiei; toate acestea intr-un context decizional extrem de rigid.
Problema cea mai mare cu Bugetul de stat este ca acesta respinge in mod constant planurile de reorganizare, fara insa a avea o analiza de oportunitate a acestora. Pot fi invocate exemple clare de reorganizari, (Leonardo, Astra Vagoane), unde desi statul a votat impotriva planului de reorganizare, ulterior confirmarii aceste companii au contribuit cu milioane de lei catre buget, devenind contribuabili semnificativi.
In cazul unui plan de reorganizare confirmat, Furnizorii chirografari reprezinta categoria de creante cea mai vaduvita din punct de vedere al distribuirilor. Cu toate acestea, legea le da o serie de drepturi care insa nu sunt suficient exploatate de catre acestia. Lipsa unei culturi in limitarea pierderilor este evidenta.
Ca sa incheiem intr-o nota optimista, trebuie remarcate o serie de evolutii in domeniul reorganizarii. In acest context semnalam primele cazuri de succes: Flanco, Lonardo, Diverta, Astra Vagoane, precum si primele operatiuni specifice complexe, de tipul: debt to equtiy (conversia creantelor in capital social), asset deal (transfer fond de comert), adevarate deschizatoare de drumuri in vederea unei piete in curs de maturizare.