- Temei legal
1.1. Articolul 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedura civilă prevede faptul că introducerea cu rea-credință a unei căi de atac, vădit netemeinice, poate fi sancționată cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 de lei.
„(1)Dacă legea nu prevede altfel, instanța, potrivit dispozițiilor prezentului articol, va putea sancționa următoarele fapte săvârșite în legătură cu procesul, astfel:
1.cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei:
a)introducerea, cu rea-credință, a unor cereri principale, accesorii, adiționale sau incidentale, precum și pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice.”.
1.2. Cu toate acestea, Constituția României garantează liberul acces la justiție, consacrând la art. 129 posibilitatea părților dintr-un dosar de a introduce căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești:
„Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercită căile de atac, în condițiile legii.”.
1.3. Recent, am întâlnit situații în care justițiabilul pe care l-am reprezentat a fost amendat cu amendă judiciară în cuantum maxim, de 1.000 de lei, pentru exercitarea cu rea-credință a căii de atac a recursului.
1.4. În aceste condiții, se pune întrebarea legitimă dacă prin articolul 187 din Codul de procedură civilă se aduce atingere dreptului de rang constituțional de a atacă hotărârile judecătorești.
- Condițiile în care poți fi amendat
Referitor la situațiile menționate mai sus, în care justițiabilul a fost amendat, am formulat cerere de reexaminare, instanța dispunând revenirea asupra amenzii aplicate și punctând anumite condiții restrictive în care se poate aplica amenda judiciară pentru introducerea cu rea-credință a unei căi de atac, vădit netemeinice.
Fiind o aplicație a răspunderii civile delictuale, dar în plan procesual, pentru aplicarea amenzii judiciare în baza art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă este necesară dovedirea următoarelor elemente: fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate și vinovăție.
Dacă în privința primelor 3 elemente, lucrurile sunt clare (fapta ilicită rezultă din introducerea efectivă, cu rea-credință a căii de atac, prejudiciul poate consta în întârzierea nejustificată a actului de justiție, iar legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei), în cazul vinovăției sunt necesare clarificări suplimentare.
2.1. Astfel, reaua-credință a justițiabilului nu poate fi dedusă doar din formularea unei cereri informe, ci din ansamblul unor elemente de fapt care să conducă la ideea că scopul pentru care a fost prevăzut dreptul a fost deturnat.
„Astfel, îndeplinirea cerinței relei-credințe prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedura civilă nu poate rezulta doar din formularea unei căi de atac vădit netemeinice, ci este necesară existența unor elemente de fapt din care să rezulte că prin introducerea căii de atac a recursului dreptul procedural al sesizării instanței de recurs a fost în mod vădit deturnat de la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea legală a acestuia, introducerea prezenței cereri de recurs neputând fi explicată printr-un motiv legitim.
În ce privește reaua-credință cerută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, dispozițiile Codului de procedura civilă nu definesc noțiunea de rea-credință, acest concept moral și juridic fiind definit în dicționarele de specialitate că fiind o atitudine incorectă și rău-intenționată în raport cu principiile binelui, cinstei, corectitudinii etc. (Încheierea din data de 19 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, nepublicată).”.
2.2. De asemenea, reaua-credință nu poate fi reținută atâta timp cât justițiabilul a avut reprezentarea legitimă că formularea căii de atac poate conduce la apărarea drepturilor sale, având o justificare rezonabilă, în accepțiunea acestuia, pentru introducerea caii de atac.
„Or, prin introducerea căii de atac a recursului recurență-reclamantă a urmărit un scop legitim, constând în admiterea caii de atac a recursului și reformarea sentinței recurate, cu consecință admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, prin raportare la o argumentație de fapt și de drept care a putut crea, în accepțiunea recurenței-reclamante, convingerea rezonabilă a acesteia că cererea de recurs formulată în cauza va fi admisă (Încheierea din dată de 19 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, nepublicată).”.
2.3. O a două condiție este reprezentată de necesitatea că judecătorul să respecte obligațiile ce decurg din art. 5, respectiv art. 22 din Codul de procedura civilă, conform cărora acesta trebuie să aibă un rol activ, neputând refuza soluționarea cererilor de competență instanțelor judecătorești.
„Din interpretarea coroborată a textelor de lege mai observă instanța de fond că, inclusiv în ipoteza unor cereri informe/incomplete, judecătorul care este ținut de obligațiile de la art 5 Cpc este cel chemat să stabilească în concret situațiile de fapt și de drept relevante și să solicite de la partea interesată toate lămuririle pe care le consideră a fi necesare pentru soluționarea litigiului, precum și să administreze toate probele pe care acesta le consideră necesare (Încheierea din dată de 31 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, nepublicată).”.
- Concluzionând, aplicarea unei amenzi judiciarenecesită o analiză riguroasă, în special a vinovăției, existând situații în care justițiabilul consideră că cererea lui este întemeiată, deși aceasta conține lipsuri, revenind rolul judecătorului să își manifeste rolul activ, prin stabilirea clară a situației de fapt. Totodată, este util de menționat faptul că de cele mai multe ori justițiabilul nu are deloc cunoștințe juridice, aspect care trebuie avut în vedere înainte de aplicarea unei astfel de amenzi.
