Ciprul a fost in centrul atentiei internationale in ultima vreme, dupa ce UE, FMI si BCE au cerut taxarea depozitelor cetatenilor in schimbul unui imprumut vital de 10 miliarde de euro, ducand la formarea unui precedent periculos in Europa. In cele din urma, pentru a evita un default, cipriotii au fost nevoiti sa accepte umilirea nationala si un viitor incert, insa multi se plang ca mica lor natiune a fost fortata sa se supuna vointei unei puteri mai mari si nemiloase – Germania.
Presa din Cipru l-a descris pe cancelarul german, Angela Merkel, ca pe un hun, si l-a acuzat pe ministrul german de finante, Wolfgang Schauble, ca se exprima ca un fascist. Atitudinea vine in completarea sentimentului anti-german care a cuprins in ultima vreme Grecia si Italia.
Totusi, aceasta germanofobie este injusta. In spatele tuturor protestelor si turbulentelor, cetatenii germani sunt cei care vor scoate bani din din buzunar si vor duce din nou greul programelor de finantare pentru zona euro. Pare nedrept ca Germania, care ofera imprumuturi de sute de miliarde de euro tarilor vecine, sa fie acuzata, in schimb, de neo-nazism.
Cu toate acestea, cresterea puterii Germaniei si accentuarea resentimetelor legate de aceasta putere reprezinta punctul central al politicii europene in momentul de fata. Situatia este ironica, avand in vedere ca scopul principal al proiectului Uniunii Europene a fost acela de a pune capat ideii ca Germania este prea puternica pentru a trai in armonie alaturi de tarile vecine. Sloganul folosit atat la Berlin, cat si la Paris si la Bruxelles a fost acela ca este nevoie de „o germanie europeana, nu de o Europa germana”.
Totusi, dupa criza din Cipru, se profileaza din ce in ce mai mult imaginea unei Europe germane, pentru ca directa generala a unei uniuni aflate in deriva este data, in principal, de ideile si preferintele oficialilor si politicienilor de la Berlin.
Este adevarat ca Fondul Monetar International (FMI), Comisia Europeana si Banca Centrala Europeana (BCE) au preluat negocierile referitoare la Cipru, insa a fost intotdeauna clar ca nu s-ar putea incheia niciun acord fara consultarea si acceptul din partea Germaniei.
Faptul ca banca centrala a fost reprezentata, in aceste discutii, de Jörg Asmussen, un membru german al comitetului de conducere, si nu de Mario Draghi, presedintele italian al institutiei, aduce, de asemenea, Germania in prim-plan.
Avand in vedere situatia actuala, liderii germani se intreaba, probabil, cum s-a ajuns aici. Cum a dus un proiect menit sa incheie orice conflict dintre Germania si vecinii sai la o reaparitie a sentimentului anti-german si este prejudiciul unul permanent?
O explicatie foarte buna este data de faptul ca, in prezent, mizele au devenit atat de mari incat Germania nu mai o poate sa fie timida in apararea intereselor nationale. Supravietuirea monedei unice este pusa sub semnul intrebarii, iar contribuabilii germani sunt nevoiti sa contribuie cu sume imense la diferitele programe de salvare.
Germanii au, de asemenea, o viziune clara si consistenta a problemei. Din punctul lor de vedere, la baza crizei stau modelele defectuoase de afaceri si imoralitatea fiscala, iar singura solutie este austeritatea, implementata alaturi de reformele structurale. Multe voci acuza, insa, ca aceasta ideee este periculoasa, insa cei care se declara impotriva austeritatii nu au reusit sa ofere un set de politici alternative.
Aceasta nu este insa numai o poveste a puterii germane, ci si o dovada dureroasa a slabiciunii celorlalte tari europene, care, pana recent, contrabalansau puterea Germaniei. Spania si Italia sunt slabite de gravele probleme financiare cu care se confrunta. Marea Britanie nu face parte din zona euro, asa ca este la marginea crizei din regiune.
O trasatura remarcabila a actualei crize este absenta vocii Frantei, la masa de negocieri. De la Jean Monnet la Jacques Delors,francezii s-au mandrit intotdeauna cu pozitia de lideri intelectuali ai proiectului european.
Ideea ca Europa ar trebui sa fie condusa de un parteneriat franco-german a fost cruciala pentru francezi si a fost reflectata de demersurile fostului presedinte francez, Nicolas Sarkozy, de a se apropia de cancelarul german Angela Merkel. Notiunea ca Europa era dirijata de “Merkozy” a fost intotdeauna considerata,de la un punct incolo, o iluzie, insa arata macar ambitia Frantei de a se situa in centrul actiunii.
Sub mandatul noului presedinte Francois Hollande, insa, orice notiune de egalitate intre Franta si Germania a disparut. In chestiunea Ciprului, pana si finlandezii au avut o voce mai puternica in dezbatere decat francezii. Problema este ca presedintele Hollande a spus foarte clar ca nu este de acord cu viziunea Berlinului legata de austeritate, insa nu a prezentat nicio alternativa coerenta.
Nu s-a alaturat unei aliante a tarilor din Sud, prin care sa combata ideile Germaniei, insa nici nu a stabilit o relatie de lucru buna cu Merkel. Oficialii francezi nu mai au nici ei rolul crucial pe care il aveau odata in inima Europei, dupa retragerea din functie a fostului sef al BCE, Jean-Claude Trichet.
Chiar si oficialii germani isi doresc ca situatia sa fie una temporara. Dupa ce lucrurile vor reveni la normal si noile structuri europene vor fi infiintate, Germania nu va mai avea un rol de conducere atat de evident. Insa sperantele sunt unele vagi, in contextul in care criza din zona euro este departe de a se incheia si nu este clar ce structuri Europene se vor forma in urma crizei si daca ele vor slabi sau vor intari pozitia Germaniei.
Pana atunci, Germania este la carma Europei,fiind cea care semneaza cecurile, care aplica regulile si care, uneori, inventeaza unele noi. Situatia actuala, in consecinta, este una periculoasa atat pentru Europa, cat si pentru Germania.
