Material susținut de GMCID Attorneys at Law
Autori: Rebecca Popescu, Senior Associate și Luminița Sima, Junior Associate
Abstract: Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai informațiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică.[i]
Teza premisă: Una dintre cele mai frecvente limitări ale libertății de exprimare o reprezintă restrângerea necesară în scopul protejării moralei, reputației sau a drepturilor altora.
În toate cazurile, ingerința în libertatea de exprimare trebuie să îndeplinească în mod cumulativ, următoarele condiții: (i) ingerința să fie prevăzută de lege, (ii) ingerința să aibă un scop legitim, și (iii) ingerința să fie necesară într-o societate democratică, cărora li s-a adăugat pe cale pretoriană și cerința proporționalității, respectiv ca ingerința dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că în aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare este necesar să se aibă în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public; forma, stilul și contextul mesajului criticat; buna – credință a autorului afirmațiilor incriminate; raportul dintre judecățile de valoare și imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată.[ii]
Semnalăm caracterul serios al răspunderii personale cu privire la afirmațiile făcute în cadrul rețelelor de socializare, prin care sunt exprimate idei, păreri, judecăți de valoare, opinii, care pot aduce atingere moralei, reputației sau drepturilor altor persoane, autorii postărilor pe rețelele de socializare fiind direct răspunzători față de persoanele vizate, în măsura în care afirmațiile exprimate exced protecției libertății de exprimare.
În majoritatea cazurilor, persoanele care se consideră prejudiciate considerând că autorii au depășit limitele libertății de exprimare, își îndreaptă pretențiile pe cale civilă, în temeiul răspunderii civile delictuale.
În practica națională a instanțelor judecătorești, instanțele au pronunțat hotărâri prin care fie au constatat că faptele persoanelor incriminate se circumscriu libertății de exprimare, neputând fi antrenată răspunderea civilă, contravențională sau penală a acestora, fie au constatat că subiecții libertății de exprimare au încălcat limitele libertății de exprimare, aducând atingere moralei, reputației sau drepturilor altora.
- În cauzele în care instanțele de judecată au reținut că faptele autorilor se circumscriu libertății de exprimare, s-au avut în vedere situațiile în care există o bază factuală a opiniilor și ideilor exprimate, fără să prejudicieze în mod real reputația persoanei în cauză, nefiind astfel admisă o eventuală ingerință în libertatea de exprimare.
Astfel, în măsura în care este demonstrată o bază reală suficientă, fără a fi prejudiciată reputația sau drepturile altor persoane, nu este îndeplinită condiția privind existența unei fapte ilicite, condiție sine qua non antrenării răspunderii civile delictuale.
În acest sens, fapta ilicită reprezintă faptul generator de răspundere, iar pentru a obține o despăgubire integrală, justă şi echitabilă, victima trebuie să facă dovada că prejudiciul suferit este consecința săvârșirii cu vinovăție a unei fapte ilicite de către persoana responsabilă.
Or, în măsura în care afirmațiile au drept premisă existența unei baze factuale, de cele mai multe ori este înlăturat caracterul ilicit al faptei, câtă vreme nu se aduce atingere reputației sau drepturilor unei persoane, care să exceadă relatării situației factuale astfel cum s-a petrecut aceasta în realitatea obiectivă.
- În cauzele în care instanțele de judecată au reținut că faptele autorilor depășesc limitele libertății de exprimare și încalcă reputația sau drepturilor altora, s-a avut în vedere faptul că atunci când se formulează acuzații serioase împotriva unei persoane, este necesară existența unei baze reale suficiente, în caz contrar judecata de valoare este considerată ca fiind excesivă și nu se bucură de protecția oferită de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului (denumită în continuare „Convenția”).
Astfel, afirmațiile referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, dar care sunt făcute în absența oricăror dovezi care să le susțină și care nu sunt susținute de chiar afirmațiile părții adverse, nu se bucură de protecția art. 10 din Convenție.
De cele mai multe ori, instanțele naționale au constatat că autorii unor afirmații au depășit limitele libertății de exprimare, cu încălcarea reputației sau drepturilor altora, atunci când în absența oricăror dovezi care să le susțină, afirmațiile denigratoare sunt îndreptate unor profesioniști cunoscuți, având o bună reputație profesională.
În acest sens, există numeroase cauze litigioase declanșate de exprimarea nemulțumirilor pacienților/clienților în spațiul public, pe rețelele de socializare, chiar și în cadrul unui grup de persoane având caracter „privat”, prin care aceștia își exhibă nemulțumirile legate de actul medical/profesional la care au fost supuși.
Practica majoritară în materie s-a consolidat în sensul că experiența profesională, generarea unei discuții fără o bază factuală reală, în baza unor aprecieri pur subiective, coroborat cu replicile altor membri care au avut prefigurarea mentală a unor acte din sfera dreptului penal, au creat în mod cert atingeri imaginii și prestigiului profesional.
În consecință, acuzațiile serioase formulate în lipsa unei baze factuale, nu intră sub incidența art. 10 din Convenție, fiind încălcate dreptul la demnitate și la imagine ale persoanei vizate, atunci când afirmațiile autorului sunt exprimate cu rea-credință și includ acuzații neprobate, de natură a da naștere unor îndoieli cu privire la integritatea persoanei vizate, cu atât mai mult cu cât aceasta profesează într-un domeniu care se bucură de un larg respect în societate iar imaginea profesională este un aspect esențial în activitatea acestuia.
- Particularitățile libertății de exprimare a creațiilor artistice
Libertatea de exprimare constituie trunchiul comun pentru exercitarea drepturilor fundamentale din sfera comunicării, care include: dreptul la libertatea presei, dreptul la libera exprimare a creațiilor artistice sau cele din zona literaturii, libertatea de predare a științei și libertatea creației.
Comunicarea artistică constă în transmiterea mesajului artistic de la creator la receptor prin intermediul operei de artă.
Pe lângă aplicarea condițiilor generale vizând exercitarea libertății de exprimare, în cazul libertății de exprimare artistică, o particularitate esențială constă în doza de exagerare a limbajului artistic.
În acest sens, jurisprudența națională a reținut că afirmațiile artistului au avut rolul de a distra publicul, rolul de a amuza, afirmații fiind făcute jocandi causa.
Mai mult decât atât, practica judiciară a reținut că beneficiază de protecția libertății de exprimare versurile reclamate întrucât acestea nu instigă la ură, nu încalcă siguranța publică și protecția ordinii publice, a sănătății ori moralei publice, ci reprezintă doar un mod de exprimare a propriilor gânduri, opinii cu privire la viziunea despre lume și viață.
Actul artistic a fost prestat în limitele libertății de exprimare artistică, câtă vreme nu se poate constata faptul că acel comportament a avut ca scop sau a vizat atingerea demnității ori crearea unei atmosfere ostile, umilitoare sau ofensatoare îndreptată împotriva unui grup de persoane.
În consecință, în analiza dreptului la liberă exprimare a creațiilor artistice, instanțele de judecată trebuie să țină cont în mod esențial de doza de exagerare a limbajului artistic iar câtă vreme actul artistic nu încalcă siguranța publică și protecția ordinii publice, a sănătății ori moralei publice, ci reprezintă doar un mod de exprimare a propriilor gânduri, opinii cu privire la viziunea despre lume și viață, actul artistic se bucură de protecția garantată de libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 din Convenție.
În loc de concluzii: Instanțelor judecătorești le revine sarcina de a administra un just echilibru între protecția dreptului persoanei vizate la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private și libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Convenție, recunoscută autorului afirmațiilor, astfel încât obligația care decurge din art. 8 din Convenție se va aplica în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție.[iii]
[i] A se vedea cauza Handyside contra Marii Britanii
[ii] A se vedea Decizia nr. 121/2020 pronunțată în data de 22.01.2020 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, care citează din cauza Niculescu Dellakeza c. Românei, cauza Bugan c. României, cauza Ileana Constantinescu c. României, cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă şi Mazăre c. României etc.
[iii] A se vedea cauza Sipoș contra României
