Aurelia Ciobanu – Managing Associate Corporate M&A, Banking, Commercial Department JGV& Asociații
1.Preambul
Utilizarea forței de către stat constituie una dintre cele mai sensibile expresii ale suveranității sale. Monopolul legitim al constrângerii este inerent ideii de autoritate publică, însă într-un stat de drept acesta nu poate fi exercitat discreționar. Limita dintre utilizarea legitimă a forței și abuz este trasată de normele constituționale, de legislația internă și, în mod esențial, de standardele dreptului internațional al drepturilor omului.
În spațiul european, această limită este definită în mod constant prin jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a dezvoltat un veritabil corpus de principii privind legalitatea, necesitatea și proporționalitatea utilizării forței de către agenții statului. Analiza de față își propune să evidențieze aceste repere și să arate în ce moment exercitarea forței încetează a mai fi legitimă și devine încălcare a Convenției.
2. Principiile generale: legalitate, necesitate, proporționalitate
În plan intern, utilizarea forței de către stat este justificată prin necesitatea asigurării ordinii publice, protejării securității naționale și garantării drepturilor și libertăților cetățenilor. Forțele de ordine pot recurge la constrângere fizică, la utilizarea armamentului sau la alte măsuri restrictive, însă exclusiv în condițiile prevăzute de lege.
Principiile fundamentale care guvernează utilizarea forței sunt:
- legalitatea – orice intervenție trebuie să aibă un temei normativ clar și previzibil;
- necesitatea – forța poate fi utilizată doar dacă nu există mijloace mai puțin intruzive pentru atingerea scopului legitim;
- proporționalitatea – intensitatea forței trebuie să fie adecvată gravității situației;
- ultima ratio – recurgerea la forță reprezintă o soluție de ultim resort.
În jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului, utilizarea excesivă a forței de către autorități a fost frecvent analizată în raport cu dreptul la viață și interzicerea tratamentelor inumane sau degradante. Instanța a subliniat constant că simpla existență a unei situații tensionate nu exonerează statul de obligația de a demonstra caracterul absolut necesar al intervenției.
Prin urmare, limita dintre legalitate și ilegalitate este depășită atunci când forța devine arbitrară, disproporționată sau lipsită de un temei legal clar. În aceste situații, statul poate angaja atât răspunderea sa internă, cât și răspunderea internațională pentru încălcarea obligațiilor privind drepturile omului.
În plan internațional, utilizarea forței este guvernată de un principiu fundamental: interdicția recurgerii la forță în relațiile dintre state. Acest principiu este consacrat de Carta Organizației Națiunilor Unite, care stabilește obligația statelor de a se abține de la amenințarea cu forța sau de la folosirea acesteia împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a altui stat.
Există, totuși, două excepții principale:
- Legitima apărare, individuală sau colectivă, în cazul unui atac armat;
- Utilizarea forței autorizată de Consiliul de Securitate al ONU, în vederea menținerii sau restabilirii păcii și securității internaționale.
În afara acestor ipoteze, intervențiile armate unilaterale sunt, în principiu, considerate ilegale. Dezbaterile contemporane privind intervențiile umanitare sau conceptul de „responsabilitate de a proteja” ilustrează tensiunea permanentă dintre imperativele morale și constrângerile juridice ale sistemului internațional.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat constant că utilizarea forței de către agenții statului trebuie să respecte principiile legalității, necesității și proporționalității, iar statul răspunde nu doar pentru actele individuale ale agenților săi, ci și pentru modul în care a organizat, coordonat și controlat intervenția.
Aceste exigențe decurg în principal din art. 2 și art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului. Dacă art. 2 reglementează situațiile excepționale în care recurgerea la forță letală poate fi justificată, art. 3 consacră interdicția absolută a torturii și a tratamentelor inumane sau degradante – interdicție care nu admite derogări.
Obligațiile pozitive ale statului. Cauza Nachova și alții c. Bulgariei
În cauza Nachova și alții c. Bulgariei (MC), Hotărârea din 6 iulie 2005, Curtea a reținut că:
“149. Obligaţia înaltelor părţi contractante, în temeiul art. 1 din Convenţie, de a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, coroborată cu art. 3, impune statelor să ia măsuri destinate să asigure că persoanele aflate sub jurisdicţia lor nu sunt supuse relelor tratamente, inclusiv relelor tratamente administrate de persoane fizice.
151. Mai mult, absenţa unei răspunderi directe a statului pentru acte de violenţă astfel încât să angajeze art. 3 din Convenţie nu scuteşte statul de obligaţiile care îi revin în temeiul acestei prevederi. În astfel de cazuri, art. 3 impune ca autorităţile să efectueze o anchetă penală oficială efectivă a pretinselor rele tratamente, chiar dacă aceste tratamente au fost aplicate de particulari”.
Această hotărâre este esențială pentru delimitarea sferei de răspundere a statului. Curtea nu se limitează la a sancționa actul concret de violență, ci examinează cadrul instituțional: modul de organizare a intervenției, regulile de angajare a forței, eficiența mecanismelor de control și obligația de a desfășura o anchetă efectivă.
Prin urmare, ilegalitatea poate rezulta nu doar din excesul individual al unui agent, ci și din deficiențe sistemice – lipsa unor reguli clare, tolerarea unor practici abuzive sau absența unei reacții judiciare adecvate.
Demnitatea umană ca limită absolută. Cauza Bouyid c. Belgiei
O dezvoltare jurisprudențială de o importanță deosebită se regăsește în cauza Bouyid c. Belgiei (MC), Hotărârea din 28 septembrie 2015, în care Curtea a reafirmat centralitatea demnității umane în analiza art. 3. Curtea a statuat că:
“87. Relele tratamente care ating un prag minim de gravitate implică, de regulă, leziuni corporale sau grave suferințe fizice ori mentale. Cu toate acestea, chiar și în absența unor abuzuri de acest tip, în cazul în care tratamentele în cauză umilesc sau înjosesc o persoană, demonstrând o lipsă de respect pentru demnitatea umană a acesteia sau diminuând-o, sau acestea îi cauzează persoanei respective sentimente de teamă, angoasă sau inferioritate, de natură să îi distrugă rezistența psihică și fizică, acestea pot fi calificate drept degradante și astfel pot, de asemenea, să intre sub incidența interdicției enunțate la art. 3 (…). În plus, trebuie să se precizeze că poate fi suficient ca victima să fie umilită în opinia sa, chiar dacă, în opinia altora, aceasta nu e umilită.”
Mai departe, Curtea a subliniat:
“88. (…) atunci când o persoană este privată de libertate sau, în general, se confruntă cu agenți ai forțelor de ordine, utilizarea forței fizice față de aceasta, atunci când comportamentul său nu o impune în mod strict necesar, aduce atingere demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenție.”
“100. (…) utilizarea forței fizice față de aceasta, atunci când comportamentul său nu o impune în mod strict necesar, aduce atingere demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de această dispoziție.”
“101. (…) Încălcarea demnității umane aduce atingere însăși esenței Convenției. Din acest motiv, orice comportament al forțelor de ordine față de o persoană, care aduce atingere demnității umane, constituie o încălcare a art. 3 din Convenție.”
Această jurisprudență marchează o linie de demarcație extrem de clară: atunci când persoana se află sub controlul autorităților, orice utilizare a forței care nu este strict necesară este, în principiu, incompatibilă cu art. 3. Pragul de gravitate nu este evaluat exclusiv prin prisma leziunilor fizice, ci și prin raportare la atingerea adusă demnității.
3. Limita de legalitate: între competență și abuz
Din analiza jurisprudenței rezultă că limita dintre legalitate și ilegalitate nu se situează la nivelul intenției declarate a autorității, ci la nivelul necesității obiective și al proporționalității intervenției.
Utilizarea forței devine ilegală atunci când:
- nu are un temei legal clar și previzibil;
- nu este strict necesară în circumstanțele concrete;
- este disproporționată față de scopul urmărit;
- aduce atingere demnității umane;
- nu este urmată de o anchetă efectivă în caz de suspiciuni de abuz.
Astfel, statul răspunde nu doar pentru excesul individual al agenților săi, ci și pentru deficiențele structurale ale sistemului de control și prevenție.
4. Concluzii
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului confirmă că monopolul statului asupra forței este unul condiționat, nu absolut. Legalitatea utilizării forței nu se epuizează în existența unei norme interne care o permite, ci presupune respectarea strictă a principiilor de necesitate și proporționalitate, precum și protejarea demnității umane ca valoare supremă.
Dincolo de analiza tehnică a fiecărei intervenții, criteriul decisiv rămâne unul axiologic: respectul pentru persoană. În momentul în care forța încetează să mai fie un instrument legitim de protejare a ordinii juridice și devine o manifestare de dominare sau umilire, ea părăsește sfera legalității și intră în zona interzisă de Convenție. Tocmai această distincție definește, în ultimă instanță, frontiera dintre autoritate și abuz într-un stat de drept.
