Oferit de Eugen Iordăchescu, Managing Partner Iordăchescu & Asociații
Justiția românească traversează una dintre cele mai complicate perioade ale sale: presiune publică, viteză procedurală, neîncredere și o tot mai vizibilă ruptură între litera legii și realitatea umană din spatele dosarelor. În acest context, Eugen Iordăchescu vorbește fără exces de retorică despre putere, despre vulnerabilitatea oamenilor atunci când ajung în fața sistemului și despre pericolul unei justiții care uită să mai privească omul din spatele actelor.
Cu experiența unui profesionist care a trecut prin aproape toate formele de exercitare a dreptului: procuror, avocat, coordonator instituțional și profesor, fondatorul Iordăchescu & Asociații construiește un discurs lucid despre degradarea dialogului juridic, dispariția profunzimii și nevoia urgentă de conștiință în profesiile juridice. Interviul de față nu este doar despre drept, este despre responsabilitate, caracter și despre cât de mult poate schimba un act de justiție viața unui om.
Ați traversat justiția românească din perspective foarte diferite, în calitate de procuror, avocat, coordonator în instituții publice, profesor și lider al societății de avocatură care vă poartă numele. Privind retrospectiv, ce credeți că înțelege greșit societatea despre putere și despre felul în care se exercită ea cu adevărat în interiorul sistemului juridic?
Este adevărat că puterea ar trebui să fie exercitată în interesul tuturor cetățenilor. Este un principiu fundamental, esențial. Cel puțin așa apare în discursul tuturor oamenilor politici. În realitate acest principiu imperativ este nesocotit constant. De ce se întâmplă acest lucru? Explicațiile au un grad sporit de dificultate. Trebuie căutate răspunsurile în zona cercetarilor istorice, filozofice, psihologiei sociale, economiei etc. Simplificând răspusnsul ar putea fi acesta: Depinde numai de oamenii din România să determine decidenții politici să acționeze în interesul colectiv, al tuturor. Constatarea relativ obiectivă pe care pot să o expun fără teama de a greși este aceea că puterea nu a fost exercitată conform principiului amintit. Din nefericire acest fapt istoric s-a reflectat în organizarea și funcționarea sistemului judiciar. Percepția publică asupra actului de justiție este, din păcate, una nefavorabilă. Nu știu dacă se va reuși ca actul de justiție să fie adus acolo unde ar trebuie să fie, adică să fie vectorul de echilibru al societății, unde adevărul și dreptatea sunt valori inestimabile, de neatins. Oricum acesta este un deziderat. Greu de ajuns în apropierea lui. Cred că acum justiția are o problemă serioasă pentru că de foarte multe ori se uită că în spatele filelor dosarelor se află oameni, buni sau mai puțin buni ori cu probleme severe, iar actul de justiție se limitează la a da soluții pentru a închide cât mai repede posibil cauza, fără ca magistrații să vadă oamenii din spatele filelor dosarului.
Există oameni care folosesc dreptul ca instrument profesional și o altă categorie de oameni care ajung să îl înțeleagă aproape ca pe o formă de anatomie a naturii umane. După zeci de ani petrecuți în săli de judecată și în jurul unor decizii cu miză reală, ce v-a învățat profesia despre fragilitatea oamenilor atunci când sunt puși în fața adevărului?
Realitatea pe care justițiabilii o trăiesc, când apelează la justiție, este de o intensitate emoțională teribilă. Evident că procedurile judiciare își pun amprenta pe conduita acestora. Nu de puține ori efectele se reflectă inclusiv în starea de sănatate a acestora. Atunci când percepția lor este una că nu au avut parte de un tratament corect efectele pot fi catastrofale. Au fost și situații de acest fel, din păcate. Viața oamenilor se poate modifica radical dupa confruntarea cu un act de justiție părtinitor, incorect. Exemple sunt nenumărate.
În ultimii ani, lumea juridică a devenit tot mai rapidă, mai agresivă și mai expusă public. Se vorbește mult despre performanță, mai puțin despre discernământ. Mai există astăzi timp pentru profunzime în avocatură sau trăim într-o epocă în care viteza riscă să înlocuiască judecata autentică?
Este o problema de sistem foarte serioasă. Gravă. Eu cred că politicile în ceea ce privește formarea și promovarea magistraților trebuie regândite din temelii. Ca să fii un bun magistrat pe lângă cunoștintele profesionale, specifice profesiei, care trebuie să fie la cele mai înalte standarde, magistrații trebuie să aibă o cultură generală de excepție, să aibă cunoștințe profunde din știință, tehnologia informației, arte, istorie, filozofie, psihologie etc., și să aibă o experiență de viață consistentă. Sunt condiții esențiale care se completează reciproc. Adică, mai simplu spus, selecția acestora (a magistraților) trebuie profund regândită. Magistrații trebuie să citească “toată viața“. Cărțile sunt cel mai mare aliat și prieten al magistraților. Fără ele viața de magistrat este doar o aparență, o formă fără fond.
Ați reprezentat interesele României în contexte internaționale și ați lucrat în zone unde deciziile juridice aveau impact direct asupra economiei și instituțiilor statului. Care este cea mai mare diferență dintre justiția „din dosar” și justiția care produce consecințe reale în societate, economie și încrederea publică?
Aș preciza că între justiția pe cauze concrete, individuale și justiția care privește interese sociale colective nu ar trebui să existe diferențe. Cred că definitoriu pentru a stabili această diferență este presiunea publică ce se exercita, în varii forme, asupra magistraților. Orice magistrat independent (în sensul definit în raspunsul anterior), care are conștiința valorii sale, va judeca cauzele conform legilor și conștiinței sale, fără ca să aibă probleme de ordin moral. Încrederea în magistrați se câștigă greu, cu multă muncă și dăruire din partea magistraților. Ea se pierde foarte ușor.
Există o liniște aparte pe care o au oamenii care au văzut suficient încât să nu mai fie impresionați de aparențe. În profesia dumneavoastră, unde se termină tehnica juridică și unde începe intuiția? Cât dintr-o mare pledoarie ține de drept și cât ține, de fapt, de înțelegerea profundă a oamenilor?
Ce pot să vă spun este un fapt real. Vremea marilor pledoarii a apus. Este greu să ai prestații ca cele ale predecesorilor noștri darămite să egalezi personalități precum Barbu Ștefănescu Delavrancea. Pandemia a îngropat judecata în for. Digitalizarea a mai dat un brânci marilor pledoarii. Sălile de judecată nu mai sunt pline. Cetațenii țării nu sunt interesați să participe la procese în sălile de judecată ca spectatori. Vin în sala de judecată doar atunci când au interese personale, punctuale. Pe de altă parte, Facultățile de Drept din România au ajutat la dispariția marilor pledoarii. Pregătirea studenților de la facultățile de drept se face prin examinarea acestora prin nefericitul sistem al grilelor. Studenții nu mai dau examene orale, decât foarte rar. Nu mai știu să vorbească! Nu mai știu să scrie! Afirmațiile anterioare sunt licențe și vă rog să le tratați ca pe niște hiperbole! Pledoariile trebuie sa fie captivante și trebuie adaptate, pe un fundament construit anterior cu mare rigoare științifică, juridică ținând cont de tot ceea ce se întâmplă în sala de judecată. Aici apare inspirația celui care pledează. Așa cum spuneam toți juriștii ar trebui să aibe vaste cunoștințe de cultură generală. Așa pot înțelege problemele oamenilor în profunzime! Așa pot să spere că vor pleda convingător și vor atrage atenția sălii și a magistraților.
Trăim într-o societate care judecă repede, reacționează instant și rareori mai are răbdare pentru nuanță. Cum se schimbă rolul avocatului într-o epocă în care percepția publică poate condamna înaintea instanței? Și cât de greu este să aperi astăzi nu doar un client, ci însăși ideea de echilibru și prezumție de nevinovăție?
Răspunsul la problemă are două laturi. Prima parte privește relația apărătorului cu persoana clientului. Daca este una onestă, corectă există șansa ca apărarea construită să fie una eficientă. Reversul este evident, vom avea un eșec. A doua parte îl privește pe apărător. Cât de bine pregătit profesional este acesta. Sigur acest răspuns se completează cu răspunsurile anterioare. Independent de modul în care se exercită apărarea, pe cele două componente evidențiate anterior, dificultatea poate apărea din cauza (determinată de) complexității însăși a cauzei etc. precum și din modul în care magistratul își îndeplinește atributele. Ca o concluzie o apărare bună, eficientă presupune multă muncă și știință de carte.
Ați construit în jurul dumneavoastră o echipă bazată pe specializare și supra-specializare, inspirată inclusiv din modelul marilor firme americane de avocatură. Ce încercați, de fapt, să transmiteți noii generații de avocați: performanță, disciplină, rezistență sau un anumit fel de a înțelege responsabilitatea profesională?
Sigur că iți dorești ca să ajuți la formarea unor avocați foarte buni, bine pregătiți profesional și care să creadă in principiile și valorile umanității. Pentru mine este esențial să le transmit că munca noastră privește oamenii așa cum sunt ei. Doresc să nu uite asta niciodată indiferent cât de greu ne este. Respectul față de oameni și valorile umanității este exigența pe care doresc să o asimileze!
Dacă ar trebui să definiți într-o singură idee moștenirea pe care doriți să o lăsați în profesie după o viață petrecută în jurul dreptului, care ar fi aceea? Nu ca avocat, ci ca om care a văzut cum se construiesc și cum se fracturează sistemele.
Îmi doresc ca să rămână în urma mea singurul lucru pentru care merită să lupți. Frumusețea vieții și a oamenilor sunt valorile supreme ale existenței noastre pentru care trebuie să existăm ca profesioniști desăvârșiți ai Dreptului.
