Sunteți avocat fondator la una dintre societățile de avocatură de top în materie de drept medical. Ce presupune această disciplină și când a fost introdusă în România?
In primul rand, suntem o casa de avocatura care se bucura de „maturitate” in abordarea cauzelor din sfera dreptului medical. Iar maturitatea inseamna ca am invatat „ce trebuie sa faci”, „cand trebuie sa faci”, cu toate sacrificiile pe care este actiuni le implica.
Specialitatea de drept medical presupune în primul rând întelegerea complexitatii relatiei medic-pacient.
La finalul procesului de documentare prealabilă, de analiza a documentelor medico-legale existente la dosarul cauzei are loc stabilirea/evidentierea legaturii de cauzalitate între actul medical prezumat defectuos și prejudiciul cauzat, urmat fiind de încadrarea juridică a faptei, în conformitate cu legislatia in vigoare.
Cât despre momentul aparitiei acestei specialitati cu adevarat, se poate afirma ca începind cu anul 2006 se poate vorbi într-adevar de aparitia specialitătii de drept medical în tara noastra. De ce 2006? Intrucât este anul votarii in Parlamentul Romaniei a Legii organice nr. 95/2006 care reglementează acordarea asistentei medicale in Romania. Deși mereu perfectibilă, reflectând stadiul trecerii de la vechea orânduire la capitalismul românesc, aceasta lege ramâne pe mai departe a fi îmbunatatita pentru a repara inadvertente existente în practica medicală actuală.
Cât despre actul de justitie ce transeaza eroarea medicala si conduce la restabilirea echilibrului juridic dintre pacient si medicul curant se impune ca și acesta să evoluze, în sensul solutionarii acestora prin mijloace alternative – mediere/negociere, precum si al specializarii instantelor, contribuind astfel la fluidificarea circuitului prin care se savârseste dreptatea.
Care sunt abilitățile și cunoștințele pe care ar trebui să le dețină un avocat specializat în materia dreptului medical?
Abilitati necesare:
- Să desfasoare activitati de cercetare minutioasa a documentelor medicale existente la dosarul cauzei cu scopul de a evidenția relatii între fapte și consemnarea lor în documentele medico-legale;
- Să stabileasca legatura de cauzalitate dintre fapta si prejudiciul adus pacientului prin corelarea principiilor medicale valide de practica medicala (bazată pe dovezi) cu prevederile legislatiei in vigoare;
- Să poată cuantifica prejudiciul produs pacientului pe scara de valori biologice si morale;
- Să poată interpreta fapte medicale prin raportare la procedurile medicale aferente existente la nivelul sectiilor din unitatile sanitare în cauza;
- Să poata compara si sesiza inadvertente aparute între opinii expertale, fapte petrecute si ghidurile de buna practica existente in domeniul respectiv;
- De a formula obiective medicale pertinente pentru expertizarea medico-legală;
- Să manifeste abilitati de comunicare cu structurile sistemului de justitie pentru a se face înteles, având în vedere ca la momentul de fata nu exista instante specializate în drept medical (judecatori, procurori);
- Să fie intermediar avizat între expertul parte de profesie medic legist și partea vatamata medical, mijlocind cu echidistanta diferendul;
- Să poata directiona procesul de mediere a unui diferend medical astfel încât, pe cât posibil, sa fie evitat demersul in instantele de judecata;
Cunoștinte necesare:
- Să cunoasca LEGISLATIE MEDICALA: LEGEA SANATATII 95/2006), Legea Drepturilor Pacientului, Ordine ale Ministrului Sanatatii, Regulamentul de Functionare al Colegiului Medicilor, Legea si regulamentul de functionare al Casei Nationale a Aigurarilor de Sanatate (CNAS), Legea si regulamentul de functionare al Institutului de Medicina Legala (INML);
- Să fie up-gradat în permanenta la modificarile legislative aparute;
- Să aibă cunostinte de organizare si functionare a sistemului sanitar:
- Structura sistemului de sanatate: Ministerul Sanatatii, Diectia de Sanatate Publica (DSP), Casa Nationala a Aigurarilor de Sanatate (CNAS), structura organizarii medicale a ministerelor cu retea proprie de sanatate;
- Regulamente de organizare-funcionare (ROF) al spitalelor si centrelor de diagnostic si tratament ambulator;
- Sa posede cunostinte medicale minime, necesare pentru interpretarea Ghidurilor de practica medicala;
In plus fata de aceste cunostinte, avand in vedere ca dreptul medical este un teren imens de forte si cotituri, avocatului specializat in aceasta materie, ii sunt imperios necesare: empatia, intuitia, autenticitatea, capacitatea de a crea legaturi, de a comunica si colabora.
Cum este reglementat dreptul medical în România?
Insuficient si nearmonizat.
Cadrul legislativ reflecta principiile si organizarea sistemului de sanatate caduc, de tranzitie[1] începută si neterminata, în conditiile in care exista diferenta de rezultat între sectorul privat (are baza materiala buna si servicii de calitate) și cel de stat (proasta gestionare a bazei materiale, criterii de audit permisive inducând ideea ”merge si asa”).
În acest sens se impun initiate legislative de armonizarea dintre „privat” si „stat” în privinta acordarii serviciilor medicale, în sensul ca „statul” trebuie sa faca eforturi de mentalitate, randament si perfomanta pentru ca sa ajunga „privatul”.
O atentie specială trebuie acordata examinarilor medico-legale care, în actuala forma de organizare a medicinii legale, reprezinta de cele mai multe ori o etapă inutila în calea realizarii actului de justitie. In marea lor majoritate expertizele medico-legale primare reprezinta contrafaceri voite ale realitatii medicale mizându-se pe „nepriceperea” celor ce solicita lucrările medico-legale din cauzele judiciare.
Ce înseamnă răspunderea juridică pentru actul medical?
Responsabilizarea consecințelor ce decurg din actul medical prestat. Aceasta incumbă responsabilitate atât pentru medic (generic), cât si pentru unitatea sanitara cu care acesta se afla intr-o relatie contractuala.
Această raspundere cuantifică obiectiv fapta si prejudiciul produs, stabilește raportul de determinare dintre fapta si prejudiciu, rolul circumstantelor în producerea actului de malpraxis.
Astfel, devine posibilă restabilirea echilibrului dintre fapta produsa si reparatia sa justa.
Cum ar trebui să facem diferența între malpraxis și culpa medicală?
Malpraxis: Potrivit Titlului XV din Legea nr. 95/2006 ”Raspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice” – art. 642 alin. 1 lit. b), malpraxisul a fost reglementat și definit că fiind eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului.
Culpa medicala: Culpa beneficiază de calificare legală în cadrul art. 16 alin. (4) NCP, din care reiese către o faptă este săvârșită din culpă atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce, respectiv atunci când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia și putea să-l prevadă.
Raportând la domeniul medical, culpa medicală reprezintă violarea unei norme profesionale/standard recunoscut de comunitatea medicală națională sau internațională, receptată ca având un grad mai ridicat de periculozitate si care se poate realiza prin:
- comisiune când medical comite o culpă numită tehnică: prin nepregătire (incompetență), prin neprevedere (neglijență medical), cu prevedere (imprudență), prin neațenție (ușurință).
- omisiune când medicul, prin lipsă de tactică, nu face ceea ce s-ar fi impus într-un anumit caz (culpă prin neacordarea asistenței medicale sau nerespectarea drepturilor pacientului).
Ce rol are avocatul în medierea relației doctor – pacient într-un caz de malpraxis?
Prin documentarea temeinica a dosarului si cântarirea celor consemnate în documentele medico-legale existente, avocatul specializat în drept medical are viziunea întregului si identifica mai usor puncte vulnerabile de practica medicala la medic, iar la pacient acei factori conjuncturali care au facut posibila aparitia actului de malpraxis. Când pacientul are încredere în medic si i se adreseaza, negresit trebuie să solicite consimtamintul informat, singura proba de împartire a responsabilitatii între el si medic în privinta actului medical ce urmeaza a se desfasura.
Avocatul reprezinta un mijloc de comunicare. Conflictul medic-pacient este strans legat de emotii. Avocatului ii revine rolul de a securiza mediul in care partile sa isi exprime emotiile, fapt care va conduce la identificarea intereselor si drepturilor pe care le apreciaza lezate.
Avocatul are un rol dificil: el trebuie sa pastreze concomitent in gand perspectivele ambelor parti, care sunt contradictorii si sa urmareasca reconcilierea acestora.
Când are nevoie un doctor pentru prima dată de un avocat?
Medicul are nevoie obligatoriu de un avocat specializat în drept medical deoarece trebuie să se raporteze la legislatia specifica si generala existente pe care nu le cunoaste in detaliu (chiar daca poate intuiește principiile generale).
De asemenea, la solicitare, pentru a-si explica situatii particulare în derulare/devenire si a se raporta la legislatie valida intr-un demers concret.
Chiar și când are calitatea oficiala de martor, medicul are nevoie pentru a se raporta strict si în întregime la lege, pentru a nu gresi involuntar și a fi în măsura să ofere informații esentiale utile demersului în justitie.
Practic, din momentul in care incepe practica medicala, se naste vocatia medicului catre „malpraxis”.
Pentru un medic, speranta nu trebuie sa fie o strategie!
Cum vedeți colaborarea dintre avocat – medic în acest domeniu?
Sincera si deschisa.
Chiar si atunci când medicul greseste profesional (involuntar), avocatul este util pentru ca medicul sa-si înteleaga (admita) partea sa de „ greseala”, astfel incat eroarea sa se transforme in oportunitate.
Când pacientul este vatamat, re-conversia suferinței prin actul de justitie sa fie justa.
Pentru medicul practician în sectorul privat, colaborarea consta în consultanta periodica pentru upgradare legislativa serioasa (nu din folclorul internetului) fiind mai usor sa previi decât sa repari actul medical deficitar.
Pentru medicul din sistemul public, colaborarea se impune atunci când acesta are calitate oficială în actul de justitie.
Atât pentru medicul de la spitalul public cât si de la privat este necesara colaborare competenta atunci când este nevoie de elaborarea unor proceduri de practica la nivelul unitatii medicale care să țina cont de legislatia în domeniu medical, realizând proceduri utile cu adevarat (ghiduri de bune practici, proceduri operationale, proceduri de lucru, regulamente etc).
Cele doua profesii se aseamana foarte mult: ambele au in prim-plan OMUL si fiecare ii prezinta realitatea, intr-o modalitate empatica. Aceste asemenari faciliteaza colaborarea in efortul de a minimiza riscurile in serviciile medicale, dar si pentru a intelege responsabilitatile profesiei medicale si drepturile pacientilor.
Cum vedeți dreptul medical în următorii zece ani în contextul celei de-a patra revoluții industriale – robotizare, inteligență artificială, dezvoltarea biotehnologiilor?
Masina nu poate înlocui omul, în special in luarea deciziilor. Intotdeauna se vor întâlni situatii de genul: într-un moment nepotrivit, un pacient se va gasi in relatie profesionala cu un medic nepotrivit, în circumstante nepotrivite, indiferent de gradul progresului tehnologic atins. Si deci, din pacate, inevitabil se vor produce greseli.
De la Codul lui Hammurabi la telemedicina, interventia medicala are omul in centrul atentiei, cu interesele si drepturile sale, care reclama protectie deosebita, precum si in virtutea responsabilitatii medicale si a principiilor etice.
Care sunt obiectivele societății de avocatură pe care o reprezentați pentru anul 2019?
Mai multă implicare și aplecare asupra cercetarii actului medical deficitar si încadrarii sale juridice, mai mult echilibru și determinare în desfășurarea actului de reprezentare si mediere în cazurile de malpraxis.
[1] Coexistenta de principii de organizare si functionare mostenite din regimul trecut (asigurari de sanatate proaste si pentru toata lumea) cu altele de tranzitie (nesepararea dintre stat si privat in asigurarile de sanatate), care nu reflecta acumularile din plan social (libera concurenta, respectiv mai multe case de asigurari de sanatate, aceleasi principii in repartizarea de subventii de buget la stat si in privat, taxarea diferita);