Interviu realizat de Andrei Stoian, Editor-in-Chief
Cum se transformă avocatura într-o lume marcată de pandemie?
Am convingerea că – din fericire – lumea nu este decât temporar marcată de pandemie și că, dincolo de problemele concrete și imediate pe care criza sanitară le ridică, lucrurile vor reveni, în linii mari, la normalitate. Însă unul dintre marile pericole ale situației pe care o traversăm este faptul că ea reușește, printre altele, să ascundă o serie de disfuncționalități structurale, economice și sociale, ale căror înfățișări și efecte vor continua să fie vizibile (mai ales) după ce pandemia se va fi domolit.
Criza actuală pare să fi accelerat unele fenomene și procese în economie și în societate. Mă gândesc mai ales la comunicările „virtuale”, la repunerea în discuție a ceea ce se cheamă work-life balance sau la preferințele consumeriste. În acest context, care nu poate fi decât creionat aici, trebuie să se repoziționeze atât avocatura, cât și lumea dreptului, în ansamblu. Nu fac parte dintre aceia care deplâng schimbările, ci încerc să mă raportez critic la prezent ca semn al viitorului. Or, pentru avocatură, momentul de față pare să genereze suficiente oportunități, dincolo de discontinuitățile care ne marchează acum viața.
Probabil că digitalizarea (unei părți a) justiției și chiar a relației dintre avocat și client sau o nouă perspectivă de înțelegere a importanței apărării drepturilor și libertăților fundamentale sunt numai câteva dintre provocările care ar putea transforma avocatura și pe fiecare avocat preocupat de evoluția sa profesională. Cel mai mult contează ca avocații în ansamblu, în calitatea lor de corp profesional, să nu rămână un subiect cel mult reactiv, ci să reușească să participe la modelarea oricăror asemenea evoluții.
Care sunt abilitățile necesare avocatului de succes din secolul XXI? Ce îl va face rezilient și adaptativ?
Mai întâi, permiteți-mi să mă feresc de prognoze pe perioade nerealist de lungi. Trăim de 20 de ani în secolul XXI (aproape întreaga mea „carieră” se situează în acest interval), iar dacă ne gândim la lumea sfârșitului de secol XX și o comparăm cu prezentul, vom constata, chiar făcând abstracție de schimbările produse de pandemie, cât de diferit stau lucrurile acum. De aceea, mi se pare că o încercare de aducere în prezent a următorilor 80 de ani este, sub orice aspect, un simplu exercițiu de imaginație. În plus, ca să epuizez „critica” premiselor întrebărilor dumneavoastră, dacă avocatul nu este deja „rezilient” și „adaptativ”, un asemenea exercițiu nu l-ar ajuta cu nimic.
Juriștii, în general, sunt datori prin natura lucrurilor să apere status quo-ul, manifestând o doză sănătoasă de reticență față de schimbările sociale, economice și politice. Desigur, această reticență nu trebuie să însemne un conservatorism inert. Este clar că avocatul nu trebuie să dea dovadă doar de o foarte bună cunoaștere a dreptului-în-vigoare, ci ar trebui să fie uneori un bun psiholog sau sociolog, alteori un bun economist, în orice caz un bun cunoscător al realității imediate non-juridice și al oamenilor, al calităților și slăbiciunilor lor.
Se vorbește în prezent destul de mult despre infantilizarea adulților, iar acest fenomen nu poate fi explicat decât de lipsa de interes – nu știu dacă programatică – pentru cultură, în sens larg (adică pentru ceea ce poate fi învățat numai din cărțile serioase), și de exacerbarea – corelativă – a interesului pentru lucrurile derizorii. Mesajele politice sau cele comerciale par să întărească această idee. Ei bine, dacă societatea se infantilizează, măcar unele dintre personajele ei (printre care avocatul) ar trebui să rămână exponenți ai maturității, ai responsabilității.
Dacă ar fi să scrieți o carte despre avocatul român, cum ar suna principalele capitole?
Sunt, negreșit, voci mult mai autorizate decât mine care ar avea ceva de spus despre figurile emblematice ale avocaturii române. De altfel, în acest domeniu s-a scris deja și s-a scris chiar foarte bine. Cred, însă, că o (nouă) carte despre avocatul român nu ar trebui scrisă de avocatul român. De exemplu, ea ar putea fi scrisă de judecătorul român. Sau de profesorul român de drept. Și mai cred că ar fi necesare, în acest context, analize serioase, aprofundate, despre măsura în care avocații români corespund așteptărilor legitime ale clienților lor, despre imaginea avocaților în ochii celorlalte profesii juridice, despre scrierea „juridică” a avocaților, despre eficiența economică a profesiei de avocat și așa mai departe. Poate că așa ar trebui să sune unele dintre capitolele unei asemenea cărți.
Ce îi lipsește, în prezent, profesiei?
În niciun caz nu voi cădea în greșeala de a crede că ceea ce îi lipsește astăzi profesiei de avocat este suma lucrurilor care le lipsesc avocaților care o alcătuiesc. Corpul avocaților este extrem de eterogen, iar factorii acestei eterogenități țin de decalajele dintre generații, de diferențele în formare, de ariile de practică sau de diversitatea intereselor personale și de grup. Uneori, impresia pe care corpul profesional o lasă este aceea a unei orchestre insuficient articulate. Apoi, dincolo de (dar pornind de la) evoluțiile din ultimul deceniu în ceea ce privește accesul în profesie, cred că nevoia de formare continuă a avocaților este impusă de complexitatea și rapiditatea transformărilor dreptului. Nu cred, însă, într-o formulă coercitivă, ci într-una stimulativă. Contribuția elitei avocaților la piața ideilor juridice poate fi valorificată dacă este promovată o cultură a dezbaterilor profesionale, într-un cadru adecvat.
Cum vedeți manifestarea tendinței de interprofesionalitate? Ce impact are asupra rolului avocatului?
Am avut ocazia să constat puterea echipelor interprofesionale în câteva proiecte internaționale, în special în arbitraje. Aceste experiențe mi-au arătat nivelul de sofisticare la care pot ajunge argumentele și documentele avocatului, dar și limitele severe ale rezultatelor unei munci căreia îi lipsesc ingrediente esențiale. Chiar dacă pot vorbi autorizat numai din perspectiva avocatului de afaceri, sunt convins că în toate ariile dreptului granițele cu domeniile conexe sunt difuze, iar interdisciplinaritatea este cheia soluțiilor nu numai atunci când în discuție sunt intersecțiile între „marile” spații (fără economie, sociologie, psihologie, medicină sau informatică – pentru a aminti doar câteva dintre aceste domenii – activitatea avocațială nu poate depăși stadiul amatorismului autist), ci și – tot mai mult, în contextul accentuării importanței specializării în interiorul profesiei – când vorbim despre diferitele drepturi „de nișă”. Pericolul care poate fi semnalat este cel al simulacrelor de interprofesionalitate, construite nu prin coagularea competențelor unor specialiști din mai multe domenii, ci prin crearea unor forme fără fond în jurul unuia și a aceluiași profesionist „de-profesionalizat” (sau, mai degrabă, ne-profesionalizat).
Pe lângă profesia de avocat, ați îmbrățișat, cu har și profesionalism, vocația de dascăl și contribuiți la profesionalizarea sistemului juridic autohton. Ce impact au transformările din sistemul educațional asupra școlii juridice românești?
Vă mulțumesc pentru aprecieri. Discuția trebuie, evident, purtată în termeni mai detaliați decât o permite cadrul acestui dialog. Sunt unul dintre cei care cred că școala românească, în general, se găsește, mai mult poate decât orice alt domeniu social, într-o criză prelungită. Nu fac această afirmație de pe poziția de autoritate a cadrului didactic universitar (cei care mă cunosc știu că nu afișez morgi academice), ci o fac cu sinceră îngrijorare. Sigur că lamentările nu își au rostul decât în măsura în care generează idei și acțiuni, plecând de la realități asumate, chiar dacă acestea nu ne plac. Sistemul de învățământ românesc, inclusiv cel universitar, a fost de prea multe ori schimbat, fără să fi fost în niciun fel transformat. Evoluțiile au fost doar punctuale, de multe ori împotriva tendințelor generale, și au fost prea mult legate de oameni, nu de instituții. Problema care mă frământă este aceea a „culturii generale” tot mai deteriorate a tinerilor absolvenților de liceu. Nu de vârfuri ducem lipsă – acestea există, întotdeauna, și reușesc să obțină rezultate remarcabile, atât la concursurile științifice naționale sau internaționale, cât și la admiterile în profesiile juridice. Problematic este nivelul mai degrabă slab al mediei și o oarecare demotivare pe care o putem observa în rândul studenților, care nu mai văd facultatea de drept ca pe o instituție în care să se formeze ca intelectuali, ci ca pe o școală de meserii. La Facultatea de Drept din Timișoara, încercăm să compensăm prin stimuli care depășesc cadrul strâmt al curriculei: conferințe, prelegeri, cercuri, concursuri, proiecte editoriale.
Cum vedeți competiția avocat – inteligență artificială? Cine va câștiga?
Inteligența artificială este un subiect complex și sensibil, despre care cred că se vorbește deocamdată ceva mai mult decât este cazul și nu întotdeauna documentat. M-aș feri să discut pentru moment despre o competiție între avocat și inteligența artificială. Sigur că asistăm la transformări economice și sociale, care includ inter alia recursul sporit la forme de inteligență artificială. Și sigur că avem liberă calea oricăror scenarii, însă nu este cazul să plasăm discuția într-un context științifico-fantastic.
Există domenii de maximă importanță pentru avocat, precum legal analytics, care aplică statistica matematică pentru a ajunge la evaluarea probabilității producerii unor rezultate, cum ar fi obținerea unei anumite soluții judiciare, ajutând avocatul în decizia cu privire la adoptarea unei strategii sau a alteia. Dacă este să ne referim la cea mai simplă definiție a inteligenței artificiale, văzută ca sistem non-uman capabil să învețe din informațiile stocate și prelucrate, adică să găsească soluții la probleme noi, nu cred că suntem foarte aproape, spre exemplu, de modelarea sistemului judiciar pe aceste baze. Maniera concretă în care se construiește o strategie judiciară și șansele sale de reușită depind și de nivelul de diligență și prudență al adversarului sau de predispozițiile și idiosincraziile actorilor implicați – în special ale judecătorului –, adică de factori contingenți care nu pot fi reduși la un șir finit de informații, prelucrabile pur cantitativ. Analiza computerului va avea nevoie întotdeauna de un soi de sense-check, de verificarea adecvării unei soluții „matematice” la contextul relațiilor inter-umane. Inteligența artificială ar putea reduce, totuși, starea de incertitudine generată de jurisprudența neunitară, iar căile de comunicare virtuală ar putea accesibiliza și accelera, până la un punct, procedurile judiciare, ceea ce s-ar traduce în fond într-un mai bun acces la justiție. De aceea, cred că inteligența artificială va rămâne, pe termen lung, un aliat pentru avocat, nu va deveni un înlocuitor al acestuia.
Cum vedeți viitorul profesiei în contextul celei de-a patra revoluții industriale?
Cred că am anticipat cel puțin în parte răspunsul la această întrebare. A patra revoluție industrială, bazată pe digitalizarea accentuată a proceselor de producție și furnizare de bunuri și servicii, este un concept avansat destul de recent în dezbaterea economică și sociologică. Pe de o parte, deloc paradoxal, această a patra revoluție industrială se aseamănă cu cele care i-au precedat, cel puțin sub aspectul transformării modului de viață, personală și profesională. Acum, ca și atunci, unele profesii sunt, într-adevăr, în pericol și vor dispărea, altele sunt „pe val”, îl vor urma și vor trece odată cu el; cred că avocatura, ca întotdeauna, se numără printre cele care vor reuși să se reinventeze. Pe de altă parte, actuala revoluție, dacă într-adevăr există una, vine la pachet cu probleme noi: granița dintre lumea „fizică” și lumea „digitală” tinde să se estompeze, iar controlul lumii „digitale” pare să fie eminamente privat. Sper doar să nu fie cazul ca, pe terenul celei de-a cincea revoluții industriale, interacțiunea om – mașină să ajungă să fie arbitrată de juriști.
