Auditul intern este o funcție esențială atât pentru entitățile publice, cât și pentru cele private, având rolul de a identifica punctele nevralgice ale proceselor interne și de a propune soluții care să aducă valoare adăugată organizației. Spre deosebire de auditul financiar, care se concentrează pe acuratețea situațiilor financiare, auditul intern are un rol proactiv, vizând evaluarea riscurilor operaționale și optimizarea proceselor, în colaborare cu managementul societății. Andreea Petru și Silviu Sandache, fondatrorii BluePrint Advisors, vorbesc, într-un interviu acordat Legal Marketing, despre ce înseamnă implementarea funcției de audit intern în România într-o perioadă marcată de incertitudini politice și economice.
Care este rolul funcției de audit intern într-o entitate publică sau privată și cum se diferențiază aceasta față de alte forme de audit, precum cel financiar sau extern?
Din punctul nostru de vedere, principalul rol al funcției de audit intern este de a ajuta societățile comerciale să identifice punctele nevralgice ale proceselor sale interne și de a găsi, împreună cu persoanele direct responsabile, soluții care să aducă valoare adăugată organizației.
Una dintre premisele esențiale sub care funcționează auditorul intern (fie că este angajat al societății, fie că este extern societății, respectiv un auditor/firma de audit, autorizat(ă) și membr(ă) a Camerei Auditorilor Financiari din România – CAFR) este independența față de societate, similar auditorului financiar.
Pentru realizarea scopului auditului intern, este însă necesară o bună colaborare între auditor și conducerea societății, atât top-management, cât și middle-management, pentru a putea cădea de comun acord cu privire la recomandările de eficientizare a operațiunilor interne.
Apoi, dacă auditorul financiar își exprimă opinia cu privire la acuratețea situațiilor financiare (care sunt o poză a unor evenimente istorice la o anumită dată de referință), auditorul intern are responsabilitatea de a identifica procesele interne care generează cele mai mari riscuri pentru activitatea economică desfășurată de societate și de a propune misiuni de audit intern (în cadrul planului anual de audit) având obiectivul de a elimina/diminuă posibilul impact al acestor riscuri.
Cu alte cuvinte, auditorul intern are și un rol proactiv, în sensul identificării deficiențelor sau ariilor de risc ale societății și a propune soluții pentru remedierea/îmbunătățirea acestora, înainte ca aceste riscuri să se materializeze. Așadar, putem spune că acest rol depășește sfera de conformitate și poate fi, cu resursele potrivite, de un real ajutor conducerii și acționarilor societății.
O altă deosebire fundamentală față de auditul financiar se referă la faptul că auditul financiar se concentrează pe rezultatele financiare ale unei societăți, în timp ce auditul intern se referă la toate procesele operaționale ale unei societăți comerciale.
Legea nr. 162/2017 privind auditul statutar al situațiilor financiare anuale și al situațiilor financiare anuale consolidate și de modificare a unor acte normative impune obligații clare pentru implementarea acestui mecanism. De ce considerați că multe entități încă nu o respectă și ce riscuri își asumă prin această neconformare?
Considerăm că principalul motiv de neconformitate este lipsa informării.
Legea 162/2017 menționează obligația auditului financiar, respectiv cerințele de autorizare și funcționare a auditorilor financiari. Având în vedere că mediul legislativ din România este unul foarte complex, poate scăpa antreprenorilor români sau chiar multinaționalelor că o astfel de lege impune cerințe suplimentare de reglementare și pentru societățile care fac obiectul auditului financiar, e.g. asigurarea funcției de audit intern.
Principalii mesageri ai acestei obligații de conformitate trebuie să fie auditorii financiari, care sunt primii care intră în contact cu societatea și identifică dacă această obligație este îndeplinită sau nu.
Un al doilea motiv îl constituie faptul că multe companii văd auditul intern strict ca fiind o cerință de conformitate pentru care trebuie să plătească.
Mai departe, dacă societățile aleg în continuare să fie neconforme cu această cerință, credem că această decizie reflectă gradul redus de înțelegere al rolului auditului intern. În cele din urmă, orice structură de management/actionar al societății și-ar dori să dispună de toate resursele care îi pot duce organizația la următorul nivel sau o pot proteja de riscurile la care se expune, uneori involuntar sau inconștient.
Din punct de vedere material, principalul risc pe care și-l asumă rămâne cel al amenzilor, care sunt semnificative, i.e. între 50.000 și 100.000 lei. Astfel, putem afirma că un al patrulea motiv al neconformării este faptul că, până acum, aceste amenzi nu au fost aplicate.
În contextul actual, ASPAAS a început să aplice amenzi pentru lipsa implementării auditului intern. Ce documente justificative pot aduce companiile pentru a evita sancțiunile și cum ar trebui să se pregătească în fața acestor controale?
Într-adevăr, amenda în cazul neconformității este semnificativă, de la 50.000 lei la 100.000 lei.
Pentru a evita aceste sancțiuni, societățile trebuie să probeze că funcția de audit intern este și implementată, nu doar contractată (fie prin angajarea unei persoane sau semnarea unui contract cu un terț).
Cu alte cuvinte, sunt necesare documente justificative precum planul de audit intern, ultimul raport de audit intern, minute ale întâlnirilor sau orice alte documente care pot proba interacțiunea cu funcția de audit intern.
Recomandăm tuturor societăților vizate să adreseze acest aspect cât mai curând posibil, astfel încât să evite sancționarea cu amendă maximă.
Creșterea cerințelor privind auditul de sustenabilitate
Cum afectează noile cerințe privind auditul de sustenabilitate strategiile de conformare ale companiilor, în special în contextul introducerii standardelor ESRS și a Directivei CSRD?
În cadrul raportului de sustenabilitate, companiile prezintă informații cu privire la gestionarea impactului asupra mediului, responsabilitatea socială și guvernanța corporativă. Complexitatea noilor cerințe de raportare ESG, precum și obligația auditării acestora, generează în primul rând obligații suplimentare pentru societate de a colecta date pentru toate aceste arii și de a le asigura trasabilitatea.
Recomandăm companiilor vizate să investească în instrumente digitale și tehnologii care să le ajute să colecteze, să analizeze și să comunice date ESG eficient, crescând calitatea și credibilitatea raportărilor de sustenabilitate.
Ce competențe ar trebui să aibă auditorii pentru a putea evalua corect performanțele de mediu, sociale și de guvernanță ale unei organizații? Considerați că piața din România este pregătită pentru aceste cerințe?
Din punctul nostru de vedere, competențele de audit ce vor fi aplicate vor rămâne aceleași ca în cadrul oricărui tip de audit. De exemplu, evaluarea independentă a informației prezentate utilizatorilor, menținerea scepticismului profesional, înțelegerea proceselor de business și evaluarea riscurilor sau atenție profesională sporită.
Deoarece raportarea ESG adresează cerințe de mediu, responsabilitate socială și guvernanță corporativă, cred că vom vedea o colaborare mai mare a auditorilor cu diverși specialiști tehnici pentru a putea testa criteriile ESG raportate, precum ingineri și specialiști tehnici sau de mediu, specialiști pe teme de securitate și sănătate în muncă sau specialiști IT (pentru auditarea surselor de date).
De asemenea, la nivelul Camerei Auditorilor Financiari din România au existat încă de acum 2-3 ani sesiuni intense de training pentru auditorii financiari în ceea ce privește cerințele de raportare ESG, precum și cerințele de audit.
Raportarea de sustenabilitate este una publică pentru companiile listate sau de interes public, astfel că material de studiu a existat. Rămâne de văzut în ce măsură auditorii financiari au înțeles cum trebuie să auditeze raportările ESG.
Ce impact va avea auditul de sustenabilitate asupra modului în care companiile comunică public datele non-financiare și cum se schimbă relația lor cu investitorii și autoritățile de reglementare?
Așa cum și alte instituții precum BVB au subliniat, integrarea criteriilor ESG în deciziile de alocare a capitalului de către marii investitori instituționali este o temă dominantă în ultimii ani. Faptul că aceste rapoarte vor face subiectul unui audit poate ajuta în construirea încrederii privind robustețea informațiilor non-financiare raportate și a angajamentului arătat de societate pentru o tranziție către o economie neutră climatic, competitivă și inclusivă.
Auditul anti-money laundering (AML) – un tip de audit mai puțin vizibil, dar esențial
Care este scopul principal al unui audit anti-money laundering (AML) și cum contribuie acesta la prevenirea riscurilor de spălare a banilor în cadrul unei companii? Este acest audit eficient?
Potrivit Legii nr. 129/2019, în funcție de dimensiunea și natura activității, entitățile raportoare au obligația de a asigura o funcție de audit independent în scopul testării politicilor, normelor interne, mecanismelor și procedurilor prevăzute de lege în ceea ce privește prevenirea și combaterea spălării banilor.
Entitățile raportoare sunt definite de Ordinul ONPCSB 37/2021 și, în principal, se referă la instituțiile financiare nebancare, instituțiile de plată, casele de schimb valutar, servicii de jocuri de noroc, auditorii financiari, notarii publici, servicii fiduciare, servicii de schimb între monede virtuale și portofele digitale, persoane care comercializează sau depozitează opere de artă, societăți de real estate.
Criteriile privind dimensiunea activității sunt similare celor aplicate în stabilirea obligației de auditare financiară, respectiv dacă, în ultimul exercițiu financiar, depășesc cel puțin două din acestea (Total Active: 16 milioane lei, Cifra de Afaceri – 32 milioane lei și Număr mediu de angajați în cursul exercițiului financiar – 50).
Deoarece scopul principal al acestui audit este testarea normelor interne dezvoltate de societate pentru a preveni riscurile de spălare de bani, societatea trebuie să depună eforturi consistente în a implementa aceste cerințe, precum cunoașterea clientelei, identificarea beneficiarului real, evaluarea tranzacțiilor și documentarea acestora.
Acest efort se concretizează în faptul că tranzacțiile desfășurate sunt atent documentate, iar sursa fondurilor validată într-o proporție rezonabilă.
Un audit AML, pe lângă faptul că bifează îndeplinirea cerinței de conformitate, ajută societatea să identifice ariile insuficient abordate în ceea ce privește prevenirea spălării banilor și, implicit, să le corecteze, minimizând astfel riscul ca ele să fie subiectul unor tranzacții suspecte din perspectiva spălării banilor.
Ce industrii sunt cel mai expuse riscului de neconformare cu cerințele AML și cât de frecvent se efectuează astfel de audituri în practică?
Conform raportului privind evaluarea națională a riscurilor de spălare a banilor emis de către Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor (FIU România) în 2022, unul dintre sectoarele care prezintă un risc ridicat de spălare de bani este sectorul imobiliar (construcțiile, comerțul cu materiale de construcții, dezvoltatorii și agenții imobiliari).
Bineînțeles, faptul că acest sector prezintă un risc ridicat de spălare de bani nu înseamnă automat că este și cel mai expus riscului de neconformare cu cerințele AML.
Cred că, indiferent de industrie, riscul de neconformare se materializează atunci când societățile nu efectuează procedurile stabilite de lege, de exemplu atunci când se află în imposibilitatea identificării beneficiarului real al tranzacției. Există societăți care pot furniza astfel de date, însă de multe ori ele sunt contra-cost.
Frecvența de efectuare a unui audit AML este o dată la 2 ani și, din informațiile noastre, societățile care fac obiectul unui astfel de audit respectă, de cele mai multe ori, această cerință. Bineînțeles, în lipsa unei evidențe centralizate, este dificil de exprimat cu exactitate în ce măsură această obligație este respectată, similar ca în cazul auditului intern.
Există o percepție că auditul AML este doar o formalitate birocratică. Cum poate fi transformat într-un instrument real de protecție împotriva riscurilor reputaționale și penale?
Atunci când discutăm de riscuri penale, avem în vedere materializarea riscului de spălare de bani sau finanțare a actelor de terorism. Acesta atrage implicit și riscuri reputaționale, însă acestea se pot manifesta și doar prin percepția publică vizavi de activitatea desfășurată de o societate.
Ori, existența unui audit AML este o formă prin care societățile pot transparentiza practicile lor în ceea ce privește documentarea clientelei, a beneficiarilor reali sau a tranzacțiilor desfășurate, precum și practicile de instruire periodică a angajaților sau de raportare la ONPCSB.
Suplimentar, atunci când este verificat printr-un audit gradul de implementare a normelor metodologice de aplicare a Legii 129/2019, auditorul poate semnala ariile de risc. Companiile își pot astfel corecta sau îmbunătăți practicile interne, reducând un posibil impact negativ, fie de conformitate, fie de operare a unor tranzacții neconforme.
În măsura în care societatea este totuși expusă unui eveniment de natură penală, aceasta poate proba că, din punct de vedere legislativ, a implementat în mod obiectiv cerințele de reglementare și că, poate, este ea însăși subiect/victimă a unei scheme externe de spălare de bani.
