Lansarea recentă a softului autonom OpenClaw marchează tendința generalizării inteligenței artificiale agentice (IAA) deopotrivă pentru marele public și întreprinderi, acreditând astfel un nou instrument tehnologic, pe cât de complex, tot atât de ambivalent, inclusiv pe măsură de periculos. Este vorba nu numai de deschiderea unui inedit câmp de cercetare, denumit „zero human organization”, ci mai ales de faptul că IA intră într-o nouă eră, cea a agentivității, care reclamă și transformări majore ale modelului juridic. Într-adevăr, după IA simbolică și cea conexionistă, IA agentică bulversează atât tehnologia, cât și dreptul. Capabilă de a percepe, planifica și acționa în mod autonom – în cazul invocat anterior, agentul artificial poate lua controlul aproape total al calculatorului pe care e instalat –, ea nu mai e un simplu instrument de asistență, ci devine un veritabil actor în cadrul ecosistemului distribuit. O atare creștere în putere a autonomiei algoritmice reclamă o schimbare de scară nu numai în plan tehnologic, ci și o mutație la nivelul gândirii juridice; în esență, apare dilema cum încadrăm (reglementăm) infrastructurile capabile a decide, interacționa și a evolua fără supervizare umană constantă? Așadar, pe lângă responsabilitatea difuză, reglementarea riscurilor, suveranitatea digitală și implicațiile economice profunde, în această privință, de această dată, miza nu mai e aceea de a adapta regulile (existente sau posibil de adoptat) la o inovație tehnologică, ci se impune chiar regândirea modului în care dreptul concepe acțiunea, norma și responsabilitatea (răspunderea) la vârsta agenților (artificiali) autonomi. Atari (previzibile) evoluții tehnologice au fost însoțite deja de unele analize juridice pertinente (precum cea a profesorului universitar francez Bruno Deffains, publicată sub titlul L’IA agentique: du changement d’échelle technologique au questionnement du modèle juridique classique, în „Dalloz Actualité”, 6 noiembrie 2025), care se impun astfel continuate și dezvoltate, în ritmul alert al evoluțiilor tehnologice.
1. O veritabilă mutație tehnologică. Premisa tehnologică a noii provocări juridice e reprezentată, în acest caz, de evoluția de ultimă oră a inteligenței artificiale, în sensul emergenței unui al treilea val al său, care bulversează reperele existente. După epoca IA simbolice, fondată pe reguli codate manual, apoi avântul IA conexioniste (învățare automată prin rețele de neuroni privind vaste date), intrăm acum în era IA agentice. Această nouă formă a sa desemnează agenți autonomi, capabili să perceapă mediul aferent, să-și fixeze obiective, să planifice acțiunile și să acționeze din proprie inițiativă, eventual în colaborare cu alți agenți sau cu umani. Cu alte cuvinte, inteligența artificială nu mai constituie numai un instrument pasiv de predicție sau de clasificare; ea devine un actor capabil de inițiativă în mediile de distribuire. Acest salt tehnologic e însoțit de o schimbare de scară în natura provocărilor. Agenții IA integrează adesea capacitățile modelelor conexioniste avansate (precum marile modele de limbaj), în cadrul buclelor de decizie autonome, ceea ce îi face mult mai flexibili, adaptativi și proactivi decât sistemele precedente. De altfel, proiecțiile industriale estimează că IA agentică ar putea, până la finele acestui deceniu, să se integreze masiv în aplicațiile profesionale și să automatizeze o parte semnificativă a deciziilor curente. Agentivitatea inteligenței artificiale, respectiv capacitatea sa de a acționa fără supervizare umană constantă, constituie astfel noua sa paradigmă. Totodată, o atare evoluție reprezintă o provocare majoră pentru drept, întrucât cadrele noastre juridice actuale au fost concepute la o scară diferită, ca fiind centrate pe actori umani sau, în orice caz, pe sisteme tehnologice mult mai puțin autonome.
2. O transformare a naturii responsabilității. De la dominația răspunderii individuale la guvernanța infrastructurilor. Una din primele urgențe ale reacției juridice ține de faptul că IA agentică afectează paradigma clasică a răspunderii centrată pe individ (ori o entitate bine definită). În mod tradițional, în caz de daună sau de utilizare ilicită legată de un soft ori un automatism, dreptul căuta un responsabil identificabil – dezvoltatorul, editorul, utilizatorul final –. Or, agenții IA evoluează în ecosisteme complexe, făcând să intervină o multiplicitate de actori și de componente. O asemenea problemă de trasabilitate a răspunderii nu e nouă, ea s-a ridicat deja în privința autovehiculelor autonome și a roboților inteligenți și mai ales prin propunerea de directivă unional-europeană privind răspunderea în materie de IA (septembrie 2022), abandonată (retrasă) de Comisia Europeană în februarie 2025, în special din lipsa consensului privind repartizarea obligațiilor între producători, implementatori și utilizatori. O atare situație reflectă dificultatea existentă și persistentă referitoare la desemnarea unui responsabil unic într-un mediu tehnologic distribuit. Sistemele de IA moderne implică o pluralitate de operatori economici de-a lungul întregului lanț de valoare, precum și o multitudine de modele de softuri și de servicii interconectate, formând un ansamblu de „noi ecosisteme tehnologice”. În plus, opacitatea algoritmilor aferenți și capacitățile lor de adaptare continuă fac dificil de prevăzut comportamentele lor și de diferențiat cauzele eventualelor prejudicii. Într-un atare context, a face să se întemeieze gestiunea riscurilor numai pe căutarea unei vinovății individuale ori a unui „responsabil unic” își arată repede limitele.
Regulamentul (UE) 2024/1689 din 13 iunie 2024 de stabilire a unor norme armonizate privind IA (RIA, AI Act) tinde să răspundă problemei impunând, pentru sistemele de IA cu grad ridicat de risc, obligații de transparență, de explicabilitate și de trasabilitate. Aceste exigențe vizează să reconstituie lanțul deciziei automatizate și să facă IA auditabilă ex-post,în scopul de a identifica mai clar originea unei daune sau a unei deficiențe. Dar dacă atari măsuri reduc opacitatea calculului, ele nu suprimă dificultățile ierarhizării responsabilităților în medii în care decizia rezultă dintr-o interacțiune continuă între agenți, date și infrastructuri.
Față de o asemenea complexitate sistemică, consideră analiștii problemei, dreptul e somat „să schimbe scara”, în sensul de a trece de la o logică a sancțiunii a posteriori a unui actor individual, către o guvernanță proactivă a infrastructurilor social-tehnice în care operează IA. Mai precis, prevenirea și încadrarea în amonte trebuie să primeze numai asupra unei reparări a posteriori. Mai multe semnale converg spre o asemenea abordare. De exemplu, se preconizează a se supune agenții IA la certificări obligatorii și la standarde de securitate înainte de implementarea lor, după modelul a ceea ce există în privința altor sisteme critice. De asemenea, transparența și trasabilitatea operațiunilor IA sunt chemate să devină obligații legale, în scopul de a permite un audit facil al deciziilor lor și un control continuu al conformității. Asemenea orientări relevă o anumită deplasare, în sensul că, tot mai evident, cadrul juridic actual, gândit pentru instrumente pasive, apare ca unul inadaptat noilor forme de autonomie tehnologică și regulatorul caută, de acum înainte, să încadreze infrastructura ca atare (adică ansamblul platformelor, modelelor, agenților) mai degrabă decât numai actorii tradiționali. Desigur, această logică a obligației de securitate și de conformitate nu este cu totul nouă, întrucât în numeroase sectoare cu grad ridicat de risc, precum cele ale sănătății și transporturilor, fabricanții sunt ținuți deja să garanteze buna funcționare a ansamblului sistemelor automate integrate produselor lor.
Dar reglementarea IA agentică diferă prin aceea că ea poartă asupra unor arhitecturi de învățare și de interacțiune evolutive, al căror comportament nu poate să fie total previzibil. Riscul zero nu există. O tehnologie perfect conformă poate produce o daună, fie pentru că un risc nu a fost identificat, fie întrucât circumstanțe neprevăzute s-au manifestat, de pildă, atunci când un vehicul autonom intră în coliziune pentru a evita pietonii. De aceea, reglementarea va trebui să se bazeze pe o abordare de proporționalitate a riscului, conciliind securitatea și inovația. Dacă exigențele ex ante devin excesiv de grele, ele riscă să frâneze experimentarea și intrarea pe piață a tehnologiilor utile, fără totuși a se suprima posibilitatea unei daune reziduale. Miza, pentru drept, va fi aceea de a stabili un echilibru dinamic între precauție și progres, garantându-se deopotrivă responsabilitatea conceptorilor (proiectanților) și sustenabilitatea inovației. Asistăm astfel la o schimbare de perspectivă în privința conceptorilor, furnizorilor de modele și exploatanților de infrastructuri de IA. RIA adoptă, precum se știe, o abordare bazată pe riscuri care impune operatorilor de sisteme de IA obligații de guvernanță de-a lungul întregului ciclu de viață (analiza riscurilor, documentația tehnică, calitatea datelor, supervizarea umană ș.a.), independent de orice analiză comportamentală. Așadar, mai bine o reglementare a infrastructurii și a proceselor sale, mai degrabă decât o simplă atribuire de responsabilitate după aceea. În plus, ideea unei monitorizări continue a acestor agenți, cu o intervenție umană în caz de derivă, se dezvoltă atunci când vorbim, în special, de stabilirea unui „drept la deconexiune agentică”, adică posibilitatea pentru un utilizator de a dezactiva ori de a limita acțiunea unui agent autonom care îl vizează. Această idee, aflată încă la nivel doctrinal, exprimă preocuparea de a căuta noi garanții doctrinale destinate să prezerve libertatea individuală într-o lume a omniprezenței IA. Cu toate acestea, experiența autovehiculelor autonome invită la prudență; aici posibilitatea unei preluări a controlului uman a fost înlăturată, întrucât ea tinde să sporească riscul de erori și accidente, în timp ce sistemele total automatizate se arată, din punct de vedere statistic, mai sigure. În acest context, asiguratorii, la fel ca regulatorii, au estimat că un atare „drept la deconexiune” ar fi contraproductiv, transferând o responsabilitate umană cu grad ridicat de risc într-un mediu în care fiabilitatea depinde în mod precis de continuitatea algoritmică. Acest precedent arată că reglementarea agenților autonomi va trebui să arbitreze între autonomie tehnică și protecția juridică, încercând nu să restaureze în mod artificial un control uman sistematic, ci să instaureze mecanisme de supervizare și decantare la nivelul infrastructurii. Reglementarea se deplasează astfel de la judecarea unui act izolat spre guvernanța ecosistemului tehnologic, unde responsabilitatea se gândește în mod colectiv mai degrabă decât individual. În același sens, California a depășit o nouă etapă în reglementarea IA cu legea SB-243, prima din lume care a încadrat companion chatbots, aceste inteligențe artificiale capabile să simuleze o relație emoțională ori intimă cu utilizatorii lor. Adoptată în 2024 și aplicabilă de la 1 iulie 2026, ea impune dezvoltatorilor și furnizorilor obligații inedite în termeni de transparență, prevenire a manipulărilor afective, protecției minorilor și guvernanței datelor emoționale. Textul legislativ marchează emergența unui principiu „de securitate psihologică a concepției”, conjugând astfel conceptele europene de ethics by design consacrate de Regulamentul (UE) 2016/679 din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date (RGPD) și AI Act.
3. Regândirea categoriilor fundamentale ale dreptului. Noile evoluții în cadrul revoluției IA, în frunte cu forma sa agentică, impun, prin impactul lor, revizuirea mai multor noțiuni cheie ale dreptului. Într-adevăr, un număr din categoriile juridice tradiționale se arată insuficiente sau inadecvate în fața manifestărilor acestor agenți autonomi și interactivi, ceea ce reclamă regândirea definițiilor pertinente și a regimurilor juridice aferente.
3.1. Resposnabilitatea și imputabilitatea acțiunilor IA. Problema responsabilității (răspunderii) în caz de daune cauzate de o IA autonomă e, fără îndoială, cea mai imediată. În prezent, un algoritm, oricât de sofisticat ar fi el, nu poate fi ținut responsabil în nume propriu, în absența personalității juridice. Orice victimă va trebui deci să se întoarcă spre un actor uman ori o persoană juridică căreia să i se impute culpa ori riscul (conceptor/proiectant, fabricant, utilizator). Acest regim își atinge limitele atunci când agentul IA ia o decizie ori are o inițiativă neprevăzută de creatorii săi și nici dorită în mod explicit de utilizatorii acestuia. Cine trebuie să-și asume atunci consecințele unei cumpărături eronate efectuate de un asistent autonom, produse printr-o încălcare involuntară a legii (de exemplu, divulgarea datelor confidențiale) ori ale unui accident provocat de un atare agent? Scenariile preconizate arată dificultatea aplicării schemelor actuale, în măsura în care utilizatorul care a delegat sarcina, editorul softului agent, furnizorul modelului de IA subsecvent, cu toții ar putea să fie acuzați. Dreptul civil, de exemplu, dispune de mecanisme de răspundere pentru culpă, pentru fapta lucrurilor ori produsele cu defect, dar aplicarea lor la IA autonome rămâne complexă și imperfectă. Sarcina probei unei culpe în concepția sau defectul produsului se lovește de opacitatea și învățarea evolutivă a acestor sisteme. Conștient de atari obstacole, legislatorul european a reflectat la soluții inovatoare, proiectul de directivă al UE abandonat introducea prezumții de cauzalitate ori de defect pentru a facilita indemnizarea victimelor IA și obligații pentru operatorii de IA cu risc, de a documenta și conserva logurile de funcționare pentru a clarifica a posteriori modul de derulare care a condus la o daună. Asemenea chestiuni, chiar dacă rămase în așteptare în privința răspunsurilor definitive semnalează o alunecare a dreptului răspunderii spre un regim hibrid, care integrează o parte a răspunderii fără culpă ori colectivă și o îndatorire generală de prevenire în sarcina exploatanților de IA.
3.2. Statutul juridic al agentului IA. În mod corelativ, statutul juridic al acestor agenți autonomi necesită o dezbatere de fond. Trebuie să le atribuim o personalitate juridică proprie unor IA avansate, de genul celei acordate societăților comerciale ori un statut de „animal digital”? O tentativă în acest sens a existat în 2017, când un raport al Parlamentului European evoca posibilitatea de a crea o categorie de „persoană electronică” pentru roboții autonomi. Totuși, o atare pistă a fost abandonată în mare parte în doctrină și de instanțele decizionale. Acordarea unui statut juridic autonom IA ar pune redutabile probleme etice și practice (de genul, cum sancționăm o IA, ce patrimoniu îi atribuim, ce tribunal competent?) fără a rezolva în mod necesar problema reparării daunelor. Consensul actual este deci acela de a nu crea un subiect artificial de drept. Inteligența artificială este și rămâne, cel puțin deocamdată, un obiect de drept, un bun sau un serviciu ale căror efecte sunt imputate persoanelor existente. Totuși, dreptul pozitiv se adaptează, clarificând obligațiile persoanelor implicate (producători, implementatori, utilizatori profesioniști) față de IA. De exemplu, unele legislații ar putea cere o înregistrare ori o asigurare obligatorie pentru IA cele mai sofisticate, asemănătoare situației vehiculelor autonome, fără a se conferi, totuși, o capacitate juridică inteligenței artificiale ca atare. Este vorba deci de a se recunoaște specificitatea agentivității, fără a trece la starea de personalitate juridică. Inteligența artificială agentică rămâne, așadar, un instrument, dar unul al cărui uz cere un regim juridic sui generis de răspundere și de control.
În orice caz, IA agentică creează o zonă de confuzie juridică, în care imputabilitatea acțiunilor autonome rămâne de definit în mod mai precis și relevant, chiar dacă necesitatea unei supervizări umane urmează să fie recunoscută pentru a limita riscurile.
3.3. Norme și reglementare algoritmică. Emergența agenților IA omniprezenți conduce, de asemenea, la regândirea noțiunii de normă și a modului în care regulile sunt elaborate și aplicate. Pe de o parte, normativitatea tinde să se deplaseze din textul juridic către codul algoritmic. Conceptorii de IA înscriu în funcționarea agenților o întreagă serie de cerințe, filtre și valorie implicite, care acționează tot atâtea norme tehnice. Spre exemplu, un agent conversațional poate să fie programat spre a refuza anumite cereri ori să respecte principii etice prestabilite; codul său devine vectorul unei norme extrajuridice, dar care influențează în mod concret comportamentele utilizatorilor. Această „infrastructură normativă” privată nu e fără trimitere la faimosul „code is law”: în societatea digitală, adeseori alegerile tehnice ale dezvoltatorilor sau platformelor sunt cele care fixează limitele posibilului, mai înainte de intervenția legislatorului. Pe de altă parte, însăși IA agentică ar putea deveni producătoare de reguli. Ne putem imagina agenții regulatori, de pildă, pentru a modera în mod automat conținuturile on-line ori spre a atribui note de conformitate tranzacțiilor. Dacă respectivii iau decizii cvasireglementare (blocarea unui conținut, alertarea în privința unui comportament), ei exercită o formă de putere normativă delegată. Devine astfel deosebit de important faptul că aceste reguli algoritmice să rămână aliniate dreptului și drepturilor fundamentale. Aceasta presupune o transparență a criteriilor integrate IA și posibilitatea unui recurs uman pentru a contesta ori a ajusta norma aplicată de mașină. Provocarea constă în a edifica o interoperabilitate între norma juridică și norma tehnică. Se circumscriu unei atari perspective, de pildă, inițiativele vizând dezvoltarea de politici de conformitate lizibile de către mașină, pe care agenții le-ar putea interpreta și respecta în mod automat. Astfel, categoria de „normă” se extinde pentru a include și aceste standarde tehnice și protocoale ce încadrează interacțiunile agenților IA, un domeniu în care juriști, informaticieni și instanțele de standardizare trebuie să colaboreze în mod strâns și adecvat.
3.4. Suveranitatea și puterea regaliană într-o nouă ecuație. Suveranitatea juridică și digitală este un alt pilon practic-conceptual afectat de progresul IA agentice. În mod tradițional statele își exercită puterea lor normativă pe un teritoriu dat și asupra persoanelor ce se găsesc aici. Or, agenții IA, circulând de-a lungul rețelelor și efectuând servicii transnaționale, estompează frontierele. Un agent autonom ce operează din California poate interacționa în viața cotidiană a unui cetățean german, eludând de facto anumite reglementări locale. De exemplu, dacă un agent IA depășește fără să știe limitele stabilite de RGPD în materie de profilare ori de colectare de date, ce jurisdicție ar urma să fie sesizată în această privință? Așadar, problema suveranității digitale se pune cu acuitate: cum pot statele să-și apere propriii cetățeni, prin controlul asupra normelor de securitate, atunci când agenți străini ori pilotați de entități private globale acționează pe solul lor virtual? Desigur, în dreptul pozitiv principiul este clar: orice serviciu digital ce operează pe teritoriul unional-european trebuie să se conformeze dreptului Uniunii, conform logicii RGPD și a Digital Service Act. Dar, odată cu IA agentică, această teritorialitate devine mai dificil de materializat, întrucât agenții interacționează în mod descentralizat, trecând peste frontiere, fără infrastructură fixă și nici punct de ancorare juridică identificabil. Alertele din ce în ce mai frecvente în acest sens subliniază mai ales că agenții IA, pentru a funcționa eficient, presupun adesea un acces foarte profund la sisteme (date personale, aparate conectate), ceea ce echivalează cu o ridicare fără precedent a privilegiilor tehnice și reprezintă o amenințare potențială pentru confidențialitate și securitatea națională. Guvernele își văd astfel suveranitatea confruntată cu opțiunile tehnologice ale câtorva actori dominanți în domeniul IA. Aceasta implică a reinvesti în câmpul normativ: la nivel european se insistă pe noțiunea de „suveranitate tehnologică” și în ultimul timp și pe cea de suveranitate digitală, încurajându-se dezvoltarea infrastructurilor de IA locale și controlate (cloud suveran, modele de limbaj open sourceeuropene) spre a nu depinde numai de „cutiile negre” străine. Totodată, suveranitatea comportă și o dimensiune securitară, întrucât statele trebuie să prevadă măsuri de control și de apărare contra utilizărilor răuvoitoare ale agenților IA (atacurile cibernetice autonome, dezinformare automată). Așadar, IA agentică reconfigurează ecuația clasică a suveranității: ea obligă la cooperarea dincolo de frontiere (pentru guvernanța globală a IA) și cere fiecărui stat ori uniunii de state să asigure o anumită autonomie strategică asupra acestor tehnologii pentru a prezerva valorile și securitatea sa.
3.5. Securitatea contractuală. Dacă un agent încheie ori execută un contract în contul unui operator uman ori al unei întreprinderi, dreptul va trebui să clarifice valoarea și amploarea acestei acțiuni. Care este validitatea unui consimțământ exprimat ori interpretat de un agent? Putem vorbi de voință juridică artificială? Ar trebui stabilit un regim juridic de responsabilitate specifică pentru contractele încheiate între agenți, după modelul smart contracts, dar cu o dimensiune cognitivă? Dreptul obligațiilor ar trebui să se adapteze la această delegație de intenție, impunând poate garanții de trasabilitate ori de supervizare umană.
3.6. Protecția consumatorilor și a utilizatorilor. Într-o lume în care agenții interacționează în mod direct cu consumatorii (agenți de cumpărare, de consiliere, de sănătate etc.), dreptul va trebui să garanteze transparența statutului și a intereselor lor. Utilizatorul trebuie să știe că vorbește unui agent, care îl controlează și la ce date are acces. Aceste obligații de transparență vor fi determinante pentru instaurarea încrederii în interacțiunile om-agent, după modelul îndatoririi de informare impuse profesioniștilor în contractele de consum.
4. Mutații economice și noi infrastructuri normative. Avansul IA agentică e însoțit de mutații economice care influențează semnificativ dreptul. Este vorba, mai întâi, de o veritabilă monetizare a limbajului, în sensul că limbajul uman (text, cod) devine un activ economic strategic, indispensabil pentru antrenarea inteligențelor artificiale. Aceasta conduce la crearea unei piețe de date lingvistice, precum acordul Reddit/OpenAI, ridicând chestiuni juridice cruciale privind dreptul de autor și remunerarea creatorilor originali ai textelor ingerate, care este, de asemenea, și o miză comercială. Asistăm, totodată, la emergența unei piețe a agenților specializați, ce se poziționează ca intermediari economici. O atare nouă piață implică totodată provocări pentru dreptul concurenței (evitarea concentrărilor și coliziunea algoritmică), dreptul consumului (transparență și securitate) și dreptul contractelor (contract automatizat interagenți), unde agenții negociază ei înșiși acordurile. Referitor la structurile normative private, furnizorii de IA se dotează cu o putere de quasi-regulatori, definind parametrii de funcționare și impunând condiții de utilizare și standarde tehnice. Atunci când „reglementații devin reglementari” apare urgența ca dreptul să încadreze acestei puteri private pentru a garanta respectarea ordinii publice, explorându-se simultan o colaborare normativă public-privată (coduri de conduită).
Concluzii. Avântul IA agentice constituie nu numai o nouă etapă tehnologică, ci, în același timp, reprezintă o reconfigurare normativă profundă a societății digitale. Cadrele juridice actuale, fie că e vorba de răspunderea civilă bazată pe culpă, de statutul persoanelor ori de mecanismele clasice ale reglementării, se află puse la încercare de agenții autonomi care acționează, interacționează și evoluează în afara schemelor obișnuite. În fața acestor provocări inedite, dreptul nu se poate limita la a reproduce rețetele tradiționale. El trebuie să inoveze, la rândul său, atât în ceea ce privește principiile, cât și metodele sale. Aceasta va presupune o schimbare de scară (a gândi reglementarea la nivelul infrastructurilor globale, mai degrabă decât numai la nivel individual), printr-o redefinire a noțiunilor fundamentale (imputabilitate, normă, suveranitate ș.a.) și printr-o atenție sporită acordată mutațiilor economice subadiacente (noi lanțuri de valori ale datelor și ale cunoașterii, noi intermediari tehnologici).
Cu toate acestea, o atare adaptare a dreptului nu trebuie concepută ca o frână a inovației, ci precum corolarul său absolut necesar. Un cadru juridic regenerat poate deveni garantul unei încrederi digitale în care IA agentică nu-și va desfășura întregul său potențial. E vorba de a găsi un echilibru subtil în care să se permită inovația algoritmică și, totodată, să se prezerve valorile fundamentale (demnitate, libertate, echitate) în centrul statului de drept. Mai degrabă decât a opune dreptul tehnologiei, e de preferat a le concilia într-o abordare proactivă și nuanțată. În definitiv, destinul IA agentică se va juca, deopotrivă, în laboratoarele de cercetări și experimentare și în parlamente și pretoriul tribunalelor.
Juristul secolului al XXI-lea, cel al revoluției IA, este chemat să devină un actor al acestei transformări majore. Regândind normele, inventând instrumente de reglementare adaptate, el va face din drept nu un simplu spectator depășit de tehnică, ci un aliat al inovației, clarificând și favorizând calea unei IA agentice etice, controlate, durabile și în serviciul societății.
Agenții IA autonomi marchează o nouă frontieră tehnologică și impun o sporire a exigenței în materie de etică, de guvernanță și de responsabilitate. Pentru a garanta o utilizare transparentă, sigură și benefică a IA agentice e esențial a articula inovația, supervizarea și dialogul permanent între toți actorii implicați. Ruta spre o IA agentică de încredere e exigentă, dar ea constituie condiția sine qua non pentru a valorifica întregul potențial al inteligenței artificiale în folosul societății.
Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Director emerit al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române
Președintele Universității Ecologice din București
