3.855 de companii și PFA au intrat în insolvență în primul semestru din 2026, cel mai ridicat nivel înregistrat într-un prim semestru din ultimii opt ani și cu 12,36% peste nivelul consemnat în aceeași perioadă din 2025. Dincolo de statistică, însă, creșterea insolvențelor spune ceva important și despre piața avocaturii: într-un mediu de business în care presiunea financiară se acumulează tot mai repede, valoarea intervenției juridice începe să se mute din ce în ce mai mult înaintea momentului în care compania ajunge efectiv în insolvență.
O economie aflată sub presiune începe, de cele mai multe ori, să producă aceleași simptome: facturi plătite mai târziu, furnizori care devin mai precauți, investiții amânate, contracte renegociate, acces mai dificil la finanțare și companii care descoperă că ceea ce părea inițial o problemă temporară de cash-flow începe să capete dimensiuni structurale. În România, primele șase luni ale anului 2026 au venit cu unul dintre cele mai clare semnale în această direcție: 3.855 de noi proceduri de insolvență, față de 3.431 în aceeași perioadă a anului trecut, cu comerțul, construcțiile, transportul și depozitarea printre domeniile care concentrează cele mai multe cazuri.
Cifra este importantă, dar poate că mai important este ceea ce se întâmplă în jurul ei. Pentru piața avocaturii de business, întrebarea nu mai este doar câte companii au ajuns în insolvență, ci câte dintre ele ar fi putut fi abordate juridic cu șase luni sau un an mai devreme, într-un moment în care încă existau suficient spațiu de negociere, active de protejat, creditori care puteau fi aduși la masă și, mai ales, un business care putea fi restructurat.
Mult timp, insolvența a fost privită ca un teritoriu relativ clar delimitat al practicii juridice: compania ajunge în dificultate, procedura este deschisă, iar avocații și practicienii în insolvență intră în scenă pentru a gestiona o situație care, în multe cazuri, a devenit deja critică. În prezent, însă, granița dintre avocatura de business și practica de restructuring & insolvency devine tot mai puțin vizibilă, pentru că o companie nu ajunge, de regulă, în insolvență într-o singură zi, ci traversează o perioadă în care problemele financiare se acumulează, iar deciziile luate în această etapă pot face diferența dintre o restructurare posibilă și o procedură în care opțiunile sunt deja mult mai puține.
De aici vine și una dintre cele mai interesante transformări pentru avocatura de business: avocatul este chemat tot mai devreme în poveste. În loc să apară doar atunci când există un dosar, el poate ajunge să lucreze alături de management într-o etapă în care compania încearcă să își reorganizeze datoriile, să renegocieze contracte, să își protejeze activele, să discute cu finanțatorii sau să pregătească o tranzacție care să îi permită să își continue activitatea. În această fază, dreptul comercial, banking & finance, M&A, litigii, fiscalitatea și insolvența nu mai funcționează ca practici separate, ci ca părți ale aceleiași probleme de business.
Cu alte cuvinte, avocatul nu mai este chemat doar să gestioneze criza; este chemat să ajute compania să decidă ce face cu ea.
Un semnal relevant în această direcție vine din creșterea procedurilor de concordat preventiv. În primul semestru din 2026 au fost înregistrate 98 de astfel de proceduri, față de 64 în aceeași perioadă a anului trecut, iar datele citate de Coface arată că aproximativ 60% dintre companiile care au apelat la această formă de protecție au avut o cifră de afaceri de peste 500.000 de euro în 2025.
Este o evoluție care merită urmărită tocmai pentru că vorbește despre o schimbare de mentalitate în relația dintre companie și avocat. Concordatul preventiv presupune existența unui business care încă poate fi salvat și a unor creditori dispuși să participe la un plan de restructurare, iar acest lucru mută discuția din zona strict procedurală în cea a negocierii, a finanțării și a strategiei de business. Pentru avocat, mandatul devine astfel mai puțin despre administrarea unei crize deja instalate și mai mult despre construirea unui scenariu realist prin care valoarea companiei să poată fi păstrată.
În primele patru luni ale anului, din 2.410 proceduri deschise, 2.277 au fost proceduri de faliment, în timp ce reorganizarea judiciară a reprezentat 147 de cazuri; în paralel, la jumătatea lunii aprilie erau în derulare peste 10.000 de proceduri de faliment, comparativ cu 753 de reorganizări judiciare.
Cifrele nu explică singure de ce companiile ajung atât de târziu la restructurare, însă diferența dintre numărul procedurilor de faliment și cel al reorganizărilor spune ceva despre dificultatea de a interveni suficient de devreme pentru ca o companie să mai aibă timp și resurse pentru un plan de redresare. Iar pentru avocatura de business, această diferență ridică o întrebare care este, probabil, mai importantă decât numărul total de insolvențe: când devine momentul potrivit pentru ca avocatul să intre în discuție?
Răspunsul nu este neapărat atunci când compania nu își mai poate plăti datoriile, ci mult mai devreme, atunci când indicatorii financiari, relația cu furnizorii, structura finanțării sau imposibilitatea de a respecta anumite obligații contractuale încep să arate că modelul actual nu mai poate continua fără ajustări.
Această schimbare de perspectivă este importantă și pentru profilul avocatului pe care îl caută astăzi companiile. Cunoașterea foarte bună a legislației insolvenței rămâne fundamentală, însă în mandatele complexe devin la fel de importante capacitatea de a înțelege modelul economic al clientului, structura datoriilor, relația cu finanțatorii și creditorii, valoarea activelor și opțiunile de restructurare, precum și abilitatea de a construi împreună cu managementul un scenariu care să fie juridic posibil și, în același timp, comercial viabil.
De aceea, practica de restructuring începe să se intersecteze tot mai puternic cu alte zone ale avocaturii de business. O companie aflată în dificultate poate avea nevoie, în același timp, de renegocierea unui contract, de restructurarea unei finanțări, de vânzarea unui activ, de atragerea unui investitor, de reorganizarea grupului de companii sau de gestionarea unui litigiu cu un creditor. Insolvența poate fi, în aceste cazuri, doar una dintre componentele unei probleme mult mai mari.
Criza financiară devine, astfel, o problemă juridică înainte de a deveni o procedură juridică.
Iar această schimbare poate avea consecințe importante pentru piața avocaturii din România. Pe măsură ce presiunea asupra companiilor crește, valoarea consultanței juridice nu mai stă doar în capacitatea de a apăra clientul atunci când situația a devenit critică, ci și în capacitatea de a identifica momentul în care o decizie trebuie luată înainte ca opțiunile să înceapă să dispară.
În acest context, creșterea insolvențelor poate însemna mai mult decât un volum mai mare de dosare pentru practicienii specializați. Poate însemna o repoziționare a întregii practici de restructuring & insolvency, de la o zonă percepută tradițional ca fiind asociată cu finalul unui business către una în care avocatul poate avea un rol strategic în încercarea de a-i schimba finalul.
Pentru antreprenor, diferența dintre cele două momente poate părea subtilă. Pentru avocat, ea este esențială: una dintre situații începe cu întrebarea „cum gestionăm insolvența?”, în timp ce cealaltă începe cu o întrebare mult mai dificilă și, poate, mult mai valoroasă pentru business: „ce putem face acum pentru ca această companie să nu ajungă acolo?”
Iar cifrele primului semestru din 2026 arată că această întrebare devine din ce în ce mai relevantă pentru piața românească.
