Autor: Andreea Bende, Partener, Consilier în proprietate industrială, Simion & Baciu
Protejarea drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor vamale este un proces complex cu care se confruntă majoritatea titularilor de astfel de drepturi (indiferent că vorbim despre mărci, desene/modele, brevete de invenție, drepturi de autor, etc.), în special atunci când acestea se materializează în produse comercializate pe plan international, în mai multe jurisdicții, și cu atât mai mult atunci când acestea se bucură de un oarecare grad de reputație la nivelul publicului consumator, aspect care le face mai atractive comercial și mai predispuse spre a fi contrafăcute de către terți neautorizați.
Eforturile de protejare a drepturilor de proprietate intelectuală la granițele țării s-au intensificat în timp, și odată cu acestea a crescut și necesitatea elaborării unor strategii adaptate la practica relevantă a autorităților române în privința operațiunilor derulate efectiv de către titularii de drepturi pentru stoparea și ulterior pentru distrugerea bunurilor confirmate ca fiind contrafăcute. De multe ori, aceste eforturi se materializează și în necesitatea anticipării costurilor alocate acestor operațiuni, care pot fi disproporționate față de cantitățile bunurilor reținute, fiind strâns legate de eficacitatea (sau lipsa de eficacitate) cu care toate părțile implicate în acest proces își îndeplinesc atribuțiile.
Granițele României sunt tranzitate zilnic de un volum impresionant de mărfuri ce provin, printre alte teritorii, din China sau din Turcia și au, de multe ori, ca destinație finală piețele din statele membre ale Uniunii Europene, iar evaluarea și identificarea acelor mărfuri ce ridică suspiciuni din perspectiva încălcării drepturilor de proprietate intelectuală este o luptă continuă dusă de autoritățile vamale române în colaborare cu titularii de drepturi.
Cadrul legal pentru asigurarea măsurilor de apărare a drepturilor în contextul operațiunilor vamale este asigurat, pe de o parte, de legislația națională, prin prevederile Legii nr. 344/2005 cu privire la unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire, coroborate cu prevederile Ordonanței de Urgență nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, ce transpune prevederile Directivei 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind respectarea drepturilor de proprietate intelectulă (cunoscută drept “IP Enforcement Directive”). La nivelul Uniunii Europene, protecția drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor vamale urmează prevederile Regulamentului (UE) nr. 608/2013 al Parlamentului European și al Consiliului privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală de către autoritățile vamale, regulament ale cărui prevederi se bucură de directă aplicare și în România.
Mecanismul pus la dispoziția titularilor de drepturi de legislația în materie este unul relativ simplu, aceștia având posibilitatea de a formula cereri prin care să solicite intervenția autorităților vamale la nivel național, în România, sau la nivelul Uniunii Europene. Prin intermediul acestor cereri autoritățile sunt informate cu privire la drepturile de proprietate intelectuală pe care le societățile le dețin înregistrate în România/în Uniunea Europeană și în legătură cu care solicită intervenția oficialilor vamali, atunci când identifică în cadrul operațiunilor de vămuire bunuri suspecte de încălcarea acestor drepturi.
În baza unei cereri de intervenție acceptate de către autorități, oficialii vamali dispun măsuri de reținere atunci când identifică orice bunuri care ridică suspiciunea încălcării drepturilor incluse în cererea de intervenție și notifică acest aspect către titularul drepturilor sau reprezentantul acestuia, punându-i la dispoziție, la cerere, și informații cu privire la datele de identificare ale declarantului/deținătorului bunurilor, expeditorul, țara de origine și regimul vamal. Totodată, autoritatea vamală furnizează imagini cu bunurile reținute și, la cerere, și mostre ale acestora, pentru a permite titularului de drepturi să le analizeze și să concluzioneze asupra naturii originale sau contrafăcute a bunurilor.
Autoritatea vamală poate sechestra mărfurile suspecte și din oficiu, chiar dacă acestea nu sunt acoperite de o cerere de intervenție existentă, atunci când există suspiciunea că acestea încalcă un drept de proprietate intelectuală despre care inspectorii vamali au cunoștință (spre exemplu, în urma consultării bazelor de date relevante cu informații privind mărcile înregistrate la nivel național sau în Uniunea Europeană). În astfel de cazuri, titularului de drepturi i se acordă un termen de trei zile de la notificare pentru depunerea unei cereri de intervenție.
Dacă măsura de reținere este dispusă de către autorități în baza unei cereri de intervenție deja acceptată, titularul de drepturi notificat cu privire la reținerea unor bunuri suspecte poate răspunde autorităților în termen de 10 zile de la data notificării, confirmând natura originală sau contrafăcută a bunurilor și, în acest ultim caz, solicitând organizarea măsurilor de distrugere a bunurilor, conform prevederilor legale aplicabile acestor operațiuni.
Termenul de 10 zile menționat anterior poate fi prelungit cu un termen suplimentar de 10 zile, la cererea titularului cererii de intervenție, și cu condiția ca declarantul/destinatarul bunurilor să se fi opus măsurii de reținere. În această situație, în interiorul termenului prelungit, titularul de drepturi trebuie să facă dovada faptului că a inițiat o acțiune pe cale legală (în fața organelor de cercetare penală sau instanțelor de drept civil) pentru constatarea actelor de încălcare și contrafacere.
Termenele de mai sus nu se aplică însă bunurilor perisabile, în cazul căror termenul în care titularul cererii de intervenție poate răspunde la notificarea autorităților vamale este de 3 zile de la comunicarea notificării, fără posibilitatea de a fi prelungit.
În situația în care declarantul/deținătorul bunurilor suspecte reținute de către autoritățile vamale nu se opune măsurii de rețintere dispuse de autorități iar titularul drepturilor de proprietate intelectuală confirmă că bunurile reținute sunt contrafăcute în interioriul termenului legal aplicabil (3 zile de la data notificării pentru mărfurile perisabile / 10 zile de la data notificării pentru restul mărfurile non-perisabile), procedura continuă cu organizarea operațiunilor de distrugere a bunurilor, conform solicitării titularului de drepturi.
Costurile asociate cu depozitarea, manipularea, transportul și distrugerea bunurilor reținute sunt suportate, potrivit legii, de către titularul drepturilor de proprietate intelectuală, acesta având posibilitatea de a urmări acoperirea ulterioară a acestor costuri de la declarantul / deținătorul / importatorul bunurilor reținute (pe cale amiabilă sau litigioasă).
În teorie, un astfel de scenariu precum cel descris mai sus, în care declarantul / deținătorul / importatorul bunurilor reținute nu se opune măsurii de rețintere și distrugere a bunurilor, ar trebui să atragă un rezultat rapid și eficient din perspectiva eforturilor de timp și a costurilor suportate de către titularul de drepturi în contextul apărării drepturilor sale. În practică însă, de multe ori, situația este diferită.
Astfel, pentru toate cazurile de sechestru dispuse de către autoritățile vamale în baza prevederilor menționate anterior, și în care bunurile reținute sunt confirmate ca fiind contrafăcute, organele de cercetare penală (respectiv Poliția de Frontieră, Serviciul de Investigare a Fraudelor etc.) deschid, din oficiu, dosare de cercetare penală cu privire la actele de contrafacere derulate de către declarantul / deținătorul / importatorul bunurilor reținute.
Bunurile reținute rămân astfel în custodia autorităților pe toată durata instrumentării dosarelor deschise de către organele de cercetare penală, operațiunea de distrugere a acestora urmând a fi finalizată abia după clasarea sau finalizarea dosarelor de cercetare penală. În practică, această situație prelungește considerabil perioada în care bunurile rămân în custodia autorităților, uneori chiar și pentru perioade de unul sau mai mulți ani, aspect ce afectează în mod direct costurile aferente depozitării acestor bunuri ce rămân, potrivit legii, în sarcina titularilor de drepturi.
Există în practică și situații în care reținerea bunurilor nu implică costuri de depozitare, atunci când acestea sunt reținute în cantități mai mici sau când natura bunurilor permite depozitarea în spațiile aparținând autorităților vamale, însă, ca urmare a supra-aglomerării acestor depozite, autoritățile sunt nevoite să apeleze la entități private către care se externalizează acest serviciu, uneori cu costuri considerabile.
Deși autoritățile vamale sunt din ce în ce mai active în procesul de identificare și reținere a bunurilor suspecte în cadrul operațiunilor de vămuire, datorită întârzierilor determinate de dosarele de cercetare penală deschise din oficiu de către autorități, astfel cum am precizat și anterior, un titular de drepturi trebuie să aștepte, în practică, 1 an, sau chiar mai mulți, până la finalizarea măsurilor de reținere prin efectuarea operațiunilor de distrugere a bunurilor contrafăcute.
Aceste aspecte practice relevante pentru efortul de apărare a drepturilor în cadrul operațiunilor vamale din România au consecințe negative nu doar în ceea ce privește impactul la nivelul costurilor suportat de către titularii de drepturi, dar și în privința atitudinii acestora vis a vis de demersurile de monitorizare și apărare a drepturilor derulate în jurisdicția noastră, mulți dintre titularii de drepturi optând a răspunde activ notificărilor de reținere primite din partea autorităților numai atunci când acestea vizează cantități mai mari de bunuri reținute (în cazul cărora costurile asociate măsurilor de reținere și efortului de protecție a drepturilor pot fi justificate). Mai mult, titularii de drepturi trebuie să depună un efort constant de monitorizare a finalizării acestor operațiuni, atunci când durata de timp care trece de la dispunerea măsurii de reținere și până la organizarea operațiunilor de distrugere este atât de mare, fiind necesar să revină în mod repetat către autorități în vederea confirmării faptului că bunurile au fost distruse.
În ceea ce privește dosarele de cercetare penală deschise din oficiu de către autorități pentru investigarea actelor de contrafacere rezultate în contextul reținerii de către oficialii vamali a unor bunuri confirmate ca fiind contrafăcute, de cele mai multe ori, acestea vizează în mod eronat administratorul/administratorii societăților identificate ca fiind destinatari / importatori ai bunurilor reținute și nu persoanele juridice în sine. În practică, o atare abordare atrage numeroase implicații, din perspectiva răspunderii administratorilor pentru faptele societății.
Totodată, trebuie menționat că dosarele de cercetare penală deschise din oficiu de autorități sunt de cele mai multe ori soluționate prin dispunerea neînceperii urmării penale și, deci, fără trimiterea cauzei spre judecată. Majoritatea acestor soluții sunt pronunțate de către procurori în considerarea prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a) și b) din Codul de procedură penală, motivând în mod eronat fie că fapta nu există deoarece bunurile au fost supuse măsurii de rețintere și nu au ajuns în circuitul comerciale, fie că fapta nu este prevăzută de lege penală (din aceleași considerente) sau că nu a fost săvârșită cu vinovăția cerută de lege (în situațiile în care, majoritatea persoanelor cercetate declară că nu au avut cunoștință de natura contrafăcută a bunurilor importate și aruncă vina pe exportatorul străin).
Soluția de mai sus este adeseori motivată de procurori prin aceea că faptele cercetate nu îndeplinesc condiția punerii în circulație, fără autorizația titularului de drepturi, aspect ce nu poate fi reținut în opinia acestora în cazurile în care mărfurile sunt confiscate în vederea distrugerii înainte de intrarea lor efectivă în circuitele comerciale.
Acest rezultat, cu care ne întâlnim destul de des în practică atât în cazul dosarelor de cercetare penală deschise din oficiu, cât și în cazurile în care titularii de drepturi aleg să se adreseze organelor de cercetare penală pentru apărarea drepturilor în fața unor astfel de acte de încălcare, pare a fi consecința unei interpretări și aplicări defectuoase de către autorități a prevederilor legale incidente în astfel de cazuri, în detrimentul titularilor de drepturi.
Astfel, art. 102 para. (2) din Legea nr. 84/1998 cu privire la mărci și indicații geografice, republicată, definește contrafacerea unei mărci drept “realizarea sau utilizarea fără consimţământul titularului de către terţi, în activitatea comercială, a unui semn:
- identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată;
- care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu o marcă ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor ori a serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul;
- identic sau asemănător cu marca pentru produse ori servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta a dobândit un renume în România şi dacă prin folosirea semnului fără motive întemeiate s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu.”
În continuare, art. 102 alin. (3) prevede în mod expres că „prin punerea în circulație se înțelege oferirea produselor sau comercializarea ori deținerea lor în acest scop sau, după caz, […] importul, exportul sau tranzitul produselor sub acest semn.”
Astfel, organele de cercetare penală omit faptul că, astfel cum reiese din prevederile citate mai sus, simplul import și respectiv tranzit al mărfurilor pe teritoriul României este considerat un act de punere în circulație a mărfurilor, în înțelesul legislației privind mărcile, astfel încât faptele supuse cercetării reprezintă acte de încălcare în sensul prevederilor legislației mărcilor, chiar și atunci când bunurile nu sunt introduse efectiv în circuitul comercial ci rămân blocate în vamă sau doar tranzitează pe teritoriul țării.
Este astfel evident că importul în vederea introducerii în circuitul comercial și chiar simpla tranzitare pe teritoriul țării a unor bunuri confirmate ca fiind contrafăcute (chiar și atunci când acestea din urmă nu ajung în mod efectiv să fie expuse la vânzare pe piață), sunt fapte ce întrunesc elementele materiale necesare pentru a fi sancționate ca fapte de contrafacere, potrivit legislației incidente în speță, pedepsibile cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Concluzionând, toate aspectele nefavorabile cu care titularii de drepturi se întâlnesc în practică, din perspectiva:
- costurilor suportate cu depozitarea bunurilor reținute de către autoritățile vamale, determinate de perioadele mari de timp ce trec de la momentul reținerii până la distrugerea efectivă a bunurilor;
- duratei de timp în care situația bunurilor reținute rămâne astfel incertă pentru titularul de drepturi, iar acesta trebuie să urmărească constant confirmarea derulării operațiunilor de distrugere;
- eforturilor interne depuse de titularii drepturilor pentru a răspunde solicitărilor autorităților vamale și organelor de cercetare penală cu privire la evaluarea unor cantități uneori extrem de mici de bunuri suspecte reținute (existând numeroase situații în practică când solicitările autorităților vizează dosare de cercetare / reținere deschise cu privire la un singur produs suspect sau doar la câteva astfel de produse);
- pronunțării de către autorități a unor soluții prin care se interpretează în mod defectuos prevederile legale aplicabile, în spețe în care, prin eforturile autorităților vamale și ale titularilor de drepturi, se reușește totuși stoparea actelor de contrafacere înainte ca bunurile să ajungă efectiv la consumatori,
nu doar descurajează decizia titularilor de drepturi de a mai concentra resurse în lupta pentru apărarea drepturilor lor de proprietate intelectuală în jurisdicția noastră, ci și, în ultimă instanță, produc efecte la nivelul întregii societăți, având drept consecință indirectă creșterea importurilor și comerțului cu produse contrafăcute în România.
Cu toate acestea, avem speranța că aspectele semnalate mai sus din practica autorităților se pot îndrepta în timp, în contextul colaborării dintre autorități și titularii de drepturi și datorită faptului că eforturile tuturor părților implicate în aceste demersuri servesc luptei împotriva contrafacerilor, o luptă de proporții internaționale, ce transcende granițele României. În acest context, se remarcă și eforturile Comisiei Europene în derularea programelor de convergență și cooperare între statele membre în dezvoltarea unor noi tehnologii și mecanisme tehnice care să asiste autoritățile cu atribuții în sectorul apărării drepturilor de proprietate intelectuală. Acestea s-au materializat, spre exemplu, în Portalul Online dedicat operațiunilor referitoare la apărarea drepturilor de proprietate intelectuală – IP Enforcement Portal – ce reprezintă o unealtă extrem de folosirea în eficientizarea comunicării dintre titularii de drepturi și autorități la nivelul Uniunii Europene.[1]
Totodată, considerăm că la rândul lor, titularii de drepturi, trebuie să continue să sprijine autoritățile în eforturile derulate pentru apărarea drepturilor lor, inclusiv prin organizarea unor sesiuni informative, mese rotunde, etc. prin care să prezinte autorităților (și în special oficialilor vamali) informații relevante cu privire la elementele de identificare ale produselor originale și/sau a celor contrafăcute, canalele și circuitele de comercializare cunoscute cu privire la produsele contrafăcute, originea acestora și orice alte informații relevante în legătură cu aceste operațiuni.
[1] https://euipo.europa.eu/ohimportal/en/web/observatory/ip-enforcement-portal-home-page
