GUEST WRITER Silvia Uscov, Managing Partner Uscov | Attorneys at Law: Inadmisibilitatea contestației la executare – art. 713 alin. 2 NCPC și cauțiunea în cazul suspendării executării silite. Încălcarea dreptului UE în cazul clauzelor abuzive și neconstituționalitate

Prin Legea 310/2018 s-au adus mai multe modificări Codului de procedură civilă, printre care și următoarea:

  1. La articolul 713, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

“(2) În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desfiinţarea lui, inclusiv o acţiune de drept comun.

Elementul de noutate față de vechea reglementare se referă la sintagma finală: ˝inclusiv o acțiune de drept comun˝.

Până la apariția acestei modificări instanțele judecătorești considerau că un capăt de cerere vizând anularea unui contract sau numai a anumitor clauze dintr-un contract ce reprezenta titlu executoriu putea fi formulat și dezbătut în cadrul contestației la executare, având în vedere că modalitatea de soluționare a unui astfel de capăt de cerere avea înrăurire asupra soluției pronunțate asupra celorlalte capete de cerere specifice contestației la executare.

Inițiativa legislativă a pornit de la necesitatea modificării unor articole declarate neconstituționale, aceasta fiind menționată și în expunerea de motive.

Ulterior, Consiliul Superior al Magistraturii a înaintat propunerea către legiuitor de a modifica și conținutul art. 713 alin. 2 NCPC în sensul eliminării posibilității de a se mai judeca astfel de capete de cerere în cadrul contestațiilor la executare.

Rațiunile la care ne putem gândi că au fost avute în vedere de către CSM vizează, pe de o parte, competența materială diferită a instanței dacă acele capete de cerere ar fi formulate pe cale separată, printr-o acțiune de drept comun (judecătoria, pentru cererile a căror valoare este de sub 200.000 lei, respectiv, tribunalul, pentru cererile a căror valoare este de peste 200.000 lei), iar, pe de altă parte, punctele de complexitate aferente acestor dosare, care determină gradul de încărcare pentru fiecare judecător.

De altfel, apreciez că CSM a avut în vedere propria politică în sensul degrevării judecătoriilor, ca primă instanță în judecarea contestațiilor la executare, prin împărțirea lor între judecătorii și tribunale, precum și a fiecărui judecător în parte prin acordarea punctelor de complexitate atât pentru contestația la executare, cât și pentru acțiunea prin care se solicită constatarea nulității absolute/relative. Într-o eventuală disjungere, dosarul vizând acțiunea prin care se solicită constatarea nulității absolute/relative urmează a fi repartizat aceluiași complet pentru asigurarea continuității, dar acest complet va atinge o limită superioară de puncte față de situația în care această acțiune ar rămâne ca un simplu capăt de cerere într-o contestație la executare astfel încât completul, deși va judeca aceleași numere de capete de cerere, prin faptul că sunt împărțite în două dosare și nu într-unul singur, beneficiază de mai multe puncte de complexitate și va primi mai puține dosare la repartizarea aleatorie în ECRIS).

Pentru a înțelege o normă juridică obișnuiesc să caut resorturile care au condus legiuitorul la adoptarea anumitor soluții astfel încât să înțeleg din punct de vedere practic aplicabilitatea ei.

În acest caz, apreciez că singurul avantaj este în favoarea judecătorilor, în timp ce și debitorul (contestatorul) și creditorul (intimatul) dintr-o contestație la executare sunt cei defavorizați, adică tocmai cei pentru care norma juridică a fost instituită, respectiv, ale căror interese ar trebui sa fie protejate de către legiuitor.

Pentru a-mi expune punctul de vedere voi porni de la o situație specială, cea a acțiunilor în constatarea caracterului abuziv a anumitor clauze contractuale, urmând a extrapola în parte încălcările rezultate la orice acțiune în constatarea nulității absolute/relative.

După cum se cunoaște, instanța națională este obligată să aprecieze, chiar și din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale, inclusiv în ipoteza in care contestatorul se abține să invoce caracterul abuziv al acestei clauze, fie pentru că acesta nu-și cunoaște drepturile, fie pentru ca este descurajat să le invoce din cauza cheltuielilor pe care le-ar implica o acțiune în justiție. (Hotărârea Oceano Grupo Editorial S.A. v Rocio Murciano Qintero, C-240/1998).

Astfel cum a hotărât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deşi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori nu prevede ca sancţiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancţiuni este identic cu cel al nulităţii absolute.

Prin urmare, din moment ce instanța, din oficiu, e obligată să invoce caracterul abuziv al unor clauze contractuale chiar și în cadrul contestației la executare, cum ar putea, pe de altă parte, să constate că este inadmisibil un astfel de capăt de cerere într-o contestație la executare? Adică atunci când instanța invocă din oficiu caracterul abuziv al unor clauze contractuale este admisibil, dar este inadmisibil atunci când invocă consumatorul aceste clauze?

în Hotărârea CJUE din 26 iunie 2019 având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Višje sodišče v Mariboru (Curtea de Apel din Maribor, Slovenia), prin decizia din 6 iunie 2018, primită de Curte la 21 iunie 2018, în procedura Aleš Kuhar, Jožef Kuhar împotriva Addiko Bank d.d.[1] a dispus următoarele:

˝50.      În această privință, în speță, din descrierea care a fost făcută de instanța de trimitere rezultă că, în dreptul sloven, regimul executării silite prezintă următoarele caracteristici:

–        instanța însărcinată cu executarea silită a unui contract de credit ipotecar, încheiat sub forma unui act notarial direct executoriu, nu poate refuza respectiva executare silită din cauza prezenței, în contractul în discuție, a unei clauze abuzive, întrucât această instanță trebuie să se conformeze în mod necondiționat conținutului unui titlu executoriu, fără a putea aprecia legalitatea conținutului acestuia; (…)

–        creditorul are dreptul de a cere debitorului constituirea unei garanții în cazul în care acesta solicită suspendarea executării silite (…)

  1. Astfel, rezultă din acest dosar, în primul rând, că dreptul procedural sloven nu prevede în mod clar dreptul consumatorului de a solicita suspendarea, chiar cu titlu provizoriu, a executării silite a unui contract de credit ipotecar, pentru motivul că acesta din urmă cuprinde o clauză abuzivă. În orice caz, chiar presupunând că consumatorul ar dispune de o astfel de posibilitate, nu este mai puțin adevărat că dreptul național condiționează cererea de suspendare a executării silite de satisfacerea unor condiții procedurale foarte stricte, precum și de constituirea unei garanții la cererea creditorului. Asemenea cerințe fac aproape imposibilă în practică obținerea unei astfel de măsuri de suspendare, întrucât este probabil ca un debitor care nu își execută obligația de plată să nu dispună de resursele financiare necesare pentru a constitui garanția cerută. În al doilea rând, reiese că instanța sesizată de creditorul ipotecar cu o cerere prin care urmărea să se dispună executarea silită a creanței sale nu poate controla din oficiu caracterul eventual abuziv al clauzelor acestui contract. În sfârșit, în al treilea rând, reiese din cererea de decizie preliminară că există un risc care nu este neglijabil ca, în cadrul procedurii de executare silită, consumatorii în cauză să fie descurajați să își asigure apărarea și să își exercite pe deplin drepturile, având în vedere cheltuielile de reprezentare pe care le‑ar cauza procedura în raport cu valoarea datoriei vizate și cu imposibilitatea de a solicita asistență judiciară.
  2. 61.      Trebuie să se adauge că împrejurarea că, în temeiul dreptului procedural sloven, controlul caracterului eventual abuziv al clauzelor cuprinse într‑un contract de credit ipotecar, încheiat între un profesionist și un consumator, poate fi exercitat nu de instanța sesizată cu cererea de executare silită a unui astfel de contract, ci, ulterior și dacă este cazul, numai de instanța de fond sesizată de consumator cu o acțiune în declararea nulității acestor clauze abuzive este vădit insuficientă pentru a se asigura eficiența deplină a protecției consumatorilor urmărite de Directiva 93/13.
  3. 62.      Astfel, dată fiind imposibilitatea instanței sesizate cu cererea de executare silită de a suspenda executarea silită pentru motivul că contractul de credit ipotecar este afectat de o clauză abuzivă, este probabil ca executarea silită imobiliară a bunului ipotecat să fie terminată înaintea pronunțării deciziei instanței de fond prin care se declară, după caz, nulitatea clauzei menționate, ținând seama de caracterul abuziv al acesteia și, prin urmare, a procedurii de executare silită. În aceste condiții, chiar dacă ar fi pronunțată o astfel de decizie cu privire la fond în favoarea consumatorului în cauză, acesta nu va beneficia din acest motiv de o protecție a posteriori, sub forma unei reparații pecuniare, astfel încât o asemenea protecție are un caracter incomplet și insuficient, cu atât mai mult în cazul în care executarea silită imobiliară viza locuința acestui consumator și a familiei sale, care ar fi astfel pierdută în mod definitiv. O astfel de protecție a posteriori nu constituie, prin urmare, un mijloc nici adecvat, nici eficient pentru a preveni utilizarea unei clauze abuzive în continuare, contrar obiectivului urmărit de articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 (a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 noiembrie 2013, Banco Popular Español și Banco de Valencia, C‑537/12 și C‑116/13, EU:C:2013:759, punctele 56 și 57 și jurisprudența citată). (…)

Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretată, în lumina principiului efectivității, în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia instanța națională sesizată cu o cerere de executare silită a unui contract de credit ipotecar, încheiat între un profesionist și un consumator sub forma unui act notarial direct executoriu, nu dispune, fie la cererea consumatorului, fie din oficiu, de posibilitatea de a examina dacă clauzele cuprinse într‑un astfel de act nu au un caracter abuziv în sensul acestei directive, și, pe acest temei, de a suspenda executarea silită solicitată.˝

            Din hotărârea sus menționată se rețin astfel două aspecte de o importanță covârșitoare, cu deplină aplicabilitate în fața instanțelor române în temeiul principiul supremaţiei dreptului UE asupra dreptului naţional al statelor  membre, respectiv al jurisprudenței CJUE ca instanță care interpretează dreptul UE:

  1. Instanța de executare/sesizată cu o contestație la executare este cea care va proceda la analizarea și chiar invocarea din oficiu a existenței unor clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii

Într-o interpretare mai largă, în legătură cu acest aspect, CJUE a analizat dreptul sloven, care prevede calea contestației împotriva executării silite, dar a apreciat că încă de la încuviințarea executării silite debitorul ar trebui să aibă posiblitatea de a suspenda acest tip de cerere și de a se supune analizei clauzele abuzive din titlul executoriu.

Dacă, totuși, mergem pe varianta, deja tradițională, a admiterii cererilor de încuviințare a executării silite prin analizarea strict formală a titlului executoriu, atunci e fără putință de tăgadă că modificarea intervenită prin Legea 310/2018 asupra art. 713 alin. 2 NCPC încalcă în mod flagrant dreptul UE, iar instanța care a fost investită cu o contestație la executare având un capăt de cerere prin care consumatorul solicită constatarea unor clauze abuzive în cuprinsul titlului executoriu nu se va putea prevala de aceste noi dispoziții, urmând a continua să judece fondul acestor pretenții fără a putea declara inadmisibil un astfel de capăt de cerere sau fără a-l putea disjunge.

De altfel, e logică și practică aceasta soluție deoarece, presupunând că se invocă inadmisibilitatea și, dacă consumatorul solicită disjungerea acestui capăt de cerere, atunci judecătorul va forma un dosar nou care va fi judecat de către instanța competentă (judecătoria sau tribunalul).

Ca să nu încalce drepturile debitorului și, prin raportare la faptul că soluția din noul dosar disjuns are înrăurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în contestația la executare, va fi nevoit să o suspende pe aceasta din urmă (art. 413 alin. 1 pct.1 NCPC).

Prin urmare, întâi se va aștepta judecarea, pronunțarea, motivarea primei instanțe, apoi termenele pentru formularea căilor de atac, dosarul va ajunge să fie judecat în calea de atac, se va aștepta pronunțarea și, eventual, chiar motivarea hotărârii și, abia după tot acest parcurs procedural, se va repune pe rol contestația la executare.

Drepturile debitorului sunt conservate în măsura în care s-a dispus inițial în contestația la executare suspendarea executării silite, dar ce se întâmplă în acest caz cu drepturile creditorului de a-i fi soluționată cu celeritate cauza pentru a reveni eventual asupra executării silite, când el trebuie să aștepte nu doar soluționarea unui singur dosar în primă instanță și apel (contestația la executare), ci soluționarea a două dosare (acțiunea pe drept comun și contestația la executare)?

Iată cum, prin soluția aleasă de către legiuitor, la îndemnul CSM, se ajunge ori la încălcarea drepturilor debitorului (dacă nu se suspendă executarea silită; dacă nu se suspendă contestația la executare în temeiul art. 413 alin. 1 pct. 1 NCPC), ori la încălcarea drepturilor creditorului, prelungind în mod nepermis o procedură urgentă, astfel cum este calificată chiar de către legiuitor.

Iată de ce am menționat că ar trebui extrapolată argumentație CJUE la toate cauzele, nu doar la cele vizând constatarea unor clauze abuzive, rațiunile fiind identice până la urmă. Numai că argumentația similară pentru celelalte tipuri de cauze ar trebui să provină de la Curtea Constituțională a României după sesizarea acesteia cu excepția de neconstituționalitate.

  1. Suspendarea executării silite condiționată de plata unei cauțiuni în acest caz este mult prea oneroasă pentru debitor

Au existat nenumărate sesizări de neconstituționalitate vizând obligația de a depune cauțiunea în cazul suspendării executării silite, unele dintre referindu-se și la faptul că nu se admit cererile de ajutor public judiciar pentru cauțiune, dar CJUE vine cu o motivare care va trebui avută în vedere de către instanțele naționale pentru cauzele care au ca obiect, pe lângă anularea executării silite, și constatarea existenței unor clauze abuzive.

Iar în lumina acestei jurisprunțe a CJUE poate chiar Curtea Constituțională ar recurge la un reviriment de jurisprudență.

În concluzie, iată de ce este important ca, atunci când se adoptă un act normativ sau când acesta se interpretează de către o instanță judecătorească, trebuie verificate toate ipotezele rezultate dintr-o îndelungată experiență într-un domeniu astfel încât să servească interesele celor protejați de norma juridică pentru a se da eficiență unor drepturi practice și efective, nu teoretice și iluzorii.

[1]http://curia.europa.eu/juris/document/document_print.jsf;jsessionid=9D631B4426C27E4292EF8A420FFEFF03?docid=215509&text=&dir=&doclang=RO&part=1&occ=first&mode=DOC&pageIndex=0&cid=1663192

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here