GUEST WRITER | RADU DAMASCHIN, Partener, Departamentul de Litigii, NNDKP: Retorica judiciară, între declin și reconfigurare

În mod constant, dezbaterea contradictorie și orală a argumentelor ce țin de fondul unei cauze civile pare împinsă în mod mai mult sau mai puțin discret către minimal. Este acest fenomen un declin al retoricii judiciare sau exprimă doar o adaptare a acestei forme tehnicizate de discurs la nevoile și standardele actuale de comunicare?

Retorica, în toate formele sale, a fost și rămâne o noțiune controversată. A străbătut timpul servind deopotrivă răul și binele, a suferit epistemologic reproșul lipsei unui obiect propriu de cercetare, s-a supus prigoanei zeilor zilei, însă n-a încetat nicio clipă să fascineze. Definită când prin scop, când prin mijloace, când prin amândouă[1], retorica este în general prezentată ca un ansamblu de reguli menite să convingă un auditoriu de „justețea ideilor expuse printr-o argumentație bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales[2]. Indiferent dacă vorbim de retorica relațiilor private, de discursul public sau de argumentarea judiciară, singura formă de retorică asupra căreia vom zăbovi, demersul oratoric încântă prin complexitatea resorturilor subtile care înconjoară relația aparent obiectivă, directă și nemijlocită dintre sursă și receptor[3].

Din perspectiva clasică, retorica judiciară sau, mai concret, pledoaria, reprezintă un ansamblu de metode și tehnici menite să convingă judecătorul cauzei de validitatea unei teze juridice. În economia unei dispute judiciare, pledoaria sublimează un întreg proces de investigație, analiză, sinteză, interpretare și calificare juridice, obiectivate într-o formă particulară de discurs al cărui scop este acela de a asigura triumful unei anume perspective asupra adevărului. Poate cea mai plastică, mai completă și mai inspirată definiție a pledoariei îi aparține lui Mircea Manolescu, care, într-una din prelegerile susținute în cadrul unui curs de pregătire profesională pentru stagiarii Baroului Ilfov, împărtășea tinerilor avocați viziunea sa asupra acestui fascinant moment procesual:

Pledoaria este un act de dăruire generoasă, este expresia unei trăiri puternice, a unei intensități și a unei trăiri interioare. Ea este – atunci când e vorba de pledoarii bune – rezultatul unui talent intelectual unit cu talentul de a vorbi, este rezultatul unui talent complex, o adevărată prelungire a personalității complexe a avocatului. Indiferent de răceala tonului, de calmul înfățișării și al gestului, indiferent de aspectele exterioare, care ar putea să indice unui neavizat că este vorba despre o activitate tehnică liniștită și oarecum normală, totdeauna, chiar și atunci când manifestările lor exterioare ar putea să inducă în eroare pe cel neavizat, pledoaria este manifestarea unei intense trăiri, a unei tensiuni intelectuale și emotive puternice, desigur stăpânită, disciplinată, exprimată cu artă, cu tehnică și cu măiestrie. În pledoarie, avocatul are de dominat însăși cauza, procesul, subiectul, are de dominat pe cei care îl ascultă, pe cei cărora li se adresează această pledoarie.”[4]

Într-o astfel de logică, discursul judiciar apare drept o veritabilă cheie de boltă a contradictorialității procesului civil. Fără pledoaria finală, mecanica intimă a fazei scrise a procesului ar hrăni suspiciunea ocultului în actul de justiție. Asta pentru că adevărul supus dialogului contradictoriu a părut întotdeauna mai transparent, mai credibil decât adevărul supus dialecticii tacite a actelor de procedură scrise.

În mod surprinzător, ideile surprinse anterior și împărtășite de o mare parte a profesioniștilor dreptului sunt contrazise în mod constant de ceea ce se întâmplă efectiv în fața unora dintre instanțele civile. Retorica/oratoria judiciară pare că pierde și se pierde. În multe situații, pledoaria rămâne în continuare o încununare a efortului avocațial, a structurării și a destructurării, a logicii, a educației, a culturii și a magnetismului, a improvizației și a spontaneității. Dar coroana pare că  se ofilește. Își pierde ponderea și semnificația în economia cauzei. Pierde rigoarea, coerența și forța. Dezbaterile finale rămân în continuare un reper esențial pentru cursul oricărei cauze, însă nu pentru așteptarea confruntării de idei și argumente, ci doar pentru că este momentul care anticipează tranșarea disputei.

Față de aceste aparente coordonate ale discursului judiciar actual, cel puțin trei întrebări se nasc: cunoaște retorica judiciară a prezentului un declin? Dacă răspunsul la această întrebare este pozitiv, atunci unde ar trebui căutate cauzele unui astfel de regres? Și, în fine, dacă așa cum ne întrebam în preambul, nu vorbim de regres, ci doar de adaptare la un model actual de comunicare, care sunt coordonatele acestei noi forme de persuasiune?

În mod evident, orice încercare de răspuns la aceste întrebări, ca de altfel și justificarea oricăror concluzii, ar merita un examen mult mai aprofundat. Retorica judiciară, chiar dacă este o parte a unui algoritm de soluționare a unui conflict juridic, se definește ca proces într-un spațiu mai degrabă metajuridic și profund interdisciplinar[5]. Evaluarea calității discursului judiciar impune cercetarea unor factori extrem de complecși și sensibili: drept, logică, estetică, etică, psihologie, teorie a limbajului etc. Analiza acestor factori are toate șansele să fie mai interesantă în sine decât eventualele concluzii, însă un astfel de exercițiu ar depăși atât scopul demersului, cât și posibilitățile noastre de investigație.

Așadar, revenind la tema discuției, dacă standardul la care ne raportăm ar fi pledoaria lui Demostene împotriva lui Midias sau, sărind mai bine de două milenii, pledoaria lui Delavrancea în procesul Caragiale-Caion, ori și mai aproape de prezent, discursul judiciar interbelic, cea mai mare parte a retoricii judiciare actuale ar putea fi cu ușurință considerată inexistentă sau cel mult rudimentară. Formulări de genul „admiteți cu cheltuieli”, „inculpatul recunoaște și regretă fapta”, „pentru argumentele dezvoltate pe larg în concluziile scrise, admiteți sau respingeți” sunt, după orice criteriu decent, șabloane lipsite de orice valoare retorică. Dacă acceptăm că în sfera oralității și contradictorialității, pledoaria avocatului este principalul martor al efortului său în construirea cazului, al clarității raționamentului și al forței argumentelor, ar trebui să recunoaștem că retorica judiciară a prezentului a decăzut.

Cauzele acestei transformări pot fi căutate pe planuri multiple și pot fi analizate din perspectiva unei combinații de factori, atât obiectivi, cât și subiectivi. În primul rând, o primă explicație ar putea fi numărul de cauze. Cu cât este mai mare într-o ședință, cu atât timpul alocat fiecăreia este mai scurt. În mod implicit, mai scurt este și timpul dedicat dezbaterii orale. În al doilea rând, o posibilă cauză ar fi transformările care au intervenit în dinamica procesului civil. Cel puțin la nivel de principiu, un proces echitabil se vrea un proces soluționat într-un termen rezonabil și previzibil. Or, asta a impus o accelerare a ritmului de parcurgere a etapelor procesuale. Cum termenele procedurale nu pot fi decât în mod excepțional scurtate, graba s-a transferat acolo unde regulile de procedură prevăd expres dreptul judecătorului de a limita „în timp intervenția fiecărei părți[6].

Apoi, studiul actelor procesuale scrise ar putea să fie preferat de către magistrat susținerii orale a argumentelor contradictorii, cu toate că  acestea din urma i-ar apropia, poate, mai mult de cauza. Acesta posibilă explicație, ca de altfel și următoarele, sunt ușor speculative, însă perfect credibile. Putem bănui că cercetarea cauzei în birou, oricum obligatorie, oferă un timp de reflecție la rece, ferit de seducția spectacolului retoric. De asemenea, cunoașterea detaliată a speței ar putea să limiteze toleranța judecătorului față de coordonatele susținerii orale a cauzei.

În fine, nu credem că putem depăși scurtul inventar ipotetic al motivelor acestui aparent declin fără să trecem în revistă și ceea ce s-ar putea reproșa, la rândul lor, avocaților.  Fără să detaliem și fără să ofensăm în vreun fel, am putea recunoaște în termeni extrem de generali că logica minimului efort în tot ce ține de activitatea profesională a avocatului poate contribui semnificativ la adâncirea acestui proces.

Trăim însă în cea mai bună dintre lumile posibile, iar retorica judiciară a prezentului trebuie că reprezintă cea mai eficientă, dacă nu chiar potrivită formă de persuasiune pentru cea mai bună dintre justițiile lumești posibile. Retorica judiciară rămâne, dincolo de haina tehnică, un exercițiu social, iar un exercițiu social nu poate fi deconectat, rupt de contextul general în care se manifestă. Dinamica raporturilor socio-economice actuale pare să respingă spectacolul argumentării erudite și sofisticate. O societate pe fugă așteaptă soluții rapide, argumente seci, matematice. Gestica, metafora, digresiunea asociate mesajului devin tot mai greu tolerate.

Dacă așa stau lucrurile, s-ar putea afirma cu cinism că fiecare societate și generație are parte de retorica pe care o merită. O afirmație căreia i se pot aduce nesfârșite obiecții, dar care în mod paradoxal își impune în mod tăcut valoarea de adevăr. Discursul judiciar se integrează ca orice produs intelectual în jocul cererii și al ofertei, iar în acest context, oratoria judiciară se redefinește și se revalorifică adaptându-se în mod constant așteptării prezentului. Care sunt însă coordonatele acestei redefiniri?

Parțial, răspunsul a fost deja anticipat. Discursul judiciar al momentului devine zgârcit cu timpul alocat faptelor, iar apelul la elementul conex, chiar relevant, este rar îngăduit. El ocolește metafora și-și construiește o estetică frustă a unei rigori pur tehniciste. În mod paradoxal, argumentul specializat, pus în definitiv în slujba socialului, pare să sufoce catalizatorul umanist. Exercițiul logico-demonstrativ temeinic detaliat și explicitat e înlocuit cu trimiterea directă la articolul de lege. Analiza se interiorizează, părăsește scena dezbaterii orale și contradictorii. Întregul efort al oratorului se concentrează asupra comprimării mesajului, asupra sintetizării și esențializării lui cu orice preț. Dar, chiar și așa, retorica nu se predă. Și nu se poate preda cât timp ea slujește, în absolut toate cazurile, cea mai corectă dintre perspective.

Oratoria judiciară a momentului pare mai degrabă în căutarea unui șablon, a unei paradigme care în mod ironic i se refuză. Și este firesc să i se refuze atât timp cât pledoaria este și rămâne, ca orice cauză pe care o servește, o construcție de circumstanță, întotdeauna pur personală. Retorica este și va rămâne, însă, un fenomen proteic care va găsi întotdeauna cele mai eficiente metode de a-și realiza scopul persuasiv. În definitiv, ea se hrănește din dorința omului și profesionistului de a-și dovedi în orice circumstanțe creativitatea și puterea  de convingere. În universul nesfârșit al limbajului, al expresiei, resursele sunt inepuizabile și mereu surprinzătoare, iar constrângerile doar aparente.

[1] Pentru câteva definiții ale elocinței, a se vedea Fernand Corcos, L’art de parler en public, Jouve & Cie, editeurs, Paris, 1928, p. 21-22.

[2] https://dexonline.ro/definitie/retorica

[3] Pentru detalii legate de factorii care influențează efortul persuasiv și modul în care acesta operează, a se vedea Robert H. Gass, John S. Seiter, Manual de persuasiune, Edit. Polirom 2009.

[4] Mircea I. Manolescu, Arta avocatului, Șapte prelegeri, Edit. Humanitas, 1998, p. 176-177.

[5] A se vedea în acest sens, Vasile Florescu, Retorica și neoretorica, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973, p. 15-20.

[6] Art. 216 alin. 3 C. pr. civ. teza a doua prevede faptul că judecătorul trebuie să pună în vedere părții, înainte de a-i da cuvântul, timpul pe care îl are la dispoziție. Din această perspectivă, ar trebui contrapuse cele 3 sau 5 minute avute de multe ori la dispoziție pentru susținerea întregii cauze celor 15 minute recomandate numai avocaților de către magistrații CJUE.