GUEST WRITER Prof. univ. dr. Mircea Duțu Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române: Nicolae Titulescu, personalitate a științei și culturii juridice românești

Personalitatea și opera lui Nicolae Titulescu (4/16 martie 1882–17 martie 1941), de la a cărui naștere se împlinesc în aceste zile 140 de ani, s-au înscris durabil și oficial în istorie înainte de toate prin activitatea sa politico-diplomatică și contribuția la promovarea valorilor dreptului și relațiilor internaționale. Mai puțin cunoscute, și rămase oarecum în penumbra pregnanței profilului general acreditat, dar indispensabile și inseparabile acestuia, opera și lucrarea sa de drept civil aparțin și se afirmă, cu discreția cuvenită, ca repere relevante ale științei dreptului și culturii juridice românești. Ele caracterizează în mod esențial soclul formativ intelectualo-profesional, prezența universitară și oficiul său de avocat în pretoriul justiţiei civile. În același timp, indiferent de domeniul juridic de preocupare și reflecție el a fost și a rămas un „idealist înfăptuitor”, după propria-i sintagmă, în privința dreptului civil, manifestându-se și ca strălucit avocat, iar în cea a dreptului internațional, ca diplomat, unul dintre cei mai mari ai vremurilor sale. Și toate acestea subsumate unei opere juridice reprezentative, cu amploare globală și structură complexă, în multitudinea fațetelor dominante de context intern și internațional și cu o rezultantă unică de manifestare: interesul național și valorile juridice aferente.

Prima analiză, și printre puținele, dacă nu unica, reprezentativă a subiectului aparține academicianului Traian Ionașcu (1897–1981), directorul emblematic al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române (1956–1970) și unul dintre fondatorii lui, în discursul de recepție rostit la 13 martie 1975, cu tema Opera de drept civil și de drept internațional a lui Nicolae Titulescu. Găsim aici, dincolo de rezonanțele constrângerilor vremurilor, analiza pertinentă și diagnosticul precis al problemei: „ a fost un jurist, un civilist prin formație și prin profesia sa de bază, iar opera pe care a lăsat-o în acest domeniu, cultivat până după Primul Război Mondial, este deosebit de remarcabilă prin profunzimea și rigoarea științifică a analizei, obiectivitatea criticii instituțiilor existente și justețea multor concluzii, dar, mai ales, prin nobila pasiune pentru știință și înaltul sentiment de răspundere pentru educația tinerelor generații”[1].

1. Strălucite studii juridice și specializare în drept civil. Sub semnul preocupărilor creatoare și al responsabilității sociale asumate, N. Titulescu și-a început și desăvârșit în răstimpul 1900–1904 studiile universitare la Paris, obținând licența și doctoratul în drept. Opțiunea fundamentală de a vedea în cariera juridică nu atât o profesie, cât mai ales o vocație, un câmp de reflecție și experiențe socioculturale, l-au făcut ca încă din anii facultății să-și manifeste predilecția pentru cercetarea științifică și demersul teoretic, obținând, ca student, premiul „Ernst Beaumont” cu o lucrare de teoria obligațiilor, apreciată de profesorul Barthelemy pentru „claritatea expunerii, precizia cunoștințelor, excelentul plan adoptat și maniera foarte riguroasă a unor părți”. Acelaşi spirit de căutare a noului și promovare a abordării creatoare le întâlnim și în privința temei și conținutului tezei de doctorat Essai sur une théorie générale des droits éventuels.

În privința carierei profesionale, conform propriilor aspirații, optează pentru catedra universitară și, după obiceiul vremii, se înscrie în Barou pentru împlinirea replicii sale practice. Referitor la prima, refuzat inițial la București, în 1905 va pleca la Iași spre a suplini catedra marelui civilist Dimitrie Alexandresco după care, în 1909 își va găsi, totuși, locul și la facultatea de drept din capitala țării, nu fără dificultăți[2], unde va oficia ca profesor de drept civil până în anul 1931. Opțiunea sa pentru dreptul civil, „cea mai importantă dintre branșele dreptului, aceea care constituie trei sferturi din obiectul lui” și un studiu complex, care să formeze „adevărați oameni de drept” și nu numai practicieni ai săi, evocă mai degrabă imaginea juristului complex, cu vocație integrată și integrală. Mai mult decât atât, Titulescu s-a format la Paris ca gânditor și nu ca simplu profesionist al practicilor domeniului, în spiritul ultimelor idei ale reflecției juridice franceze și universale, ale noii școli care vedea îngemănarea între drept și sociologie și marca ieșirea din perioada în care exegeza reducea studiul dreptului la o tehnică de interpretare, conferindu-i demnitatea de știință socială.

Pe lângă această capacitate extraordinară de a adera creator și înțelege pe deplin mersul științific al dreptului, el are și calitatea vizionară de a se întoarce în țară hotărât să promoveze în școala românească de drept, născută ca o continuare și adaptare civilizațională a celei franceze și deci predispusă la o receptare rapidă a evoluțiilor majore în materie și, în același timp și lucrul cel mai important, să-i ofere posibilitatea ca astfel să-și croiască mai repede drumul propriu de afirmare. De aceea, el va rămâne în istoria științei și culturii juridice naționale nu atât prin cursurile și lucrările de drept civil propriu-zise, ci, înainte de toate, prin reflecțiile și încercările de a insufla în universitatea românească noile tendințe de cunoaștere și învățare a dreptului, prin cele 18 propuneri ale sale privind reorganizarea învățământului superior juridic și cele trei adevăruri fundamentale ce trebuiau să călăuzească educația juridică, înţeleasă ca formare științifică și să marcheze finalitatea sa („interpretarea științifică și prin urmare umanitară a dreptului”).

Asumarea treptată a unor înalte funcții publice, care va culmina cu demnitatea de ministru de externe și reprezentant al României unite în marile foruri internaționale ale timpului, în frunte cu Societatea Națiunilor, va accentua dimensiunea de drept internațional a preocupărilor și marca transferul energiilor sale creatoare în această direcție și cea a exprimării în termenii apărării păcii prin drept și promovării interesului național în noua arhitectură politico-interstatală europeană.

2. Universitarul și cercetătorul. Titulescu vine la catedra juridică universitară românească într-o epocă de răscruce, când constatarea lui Pomponius Il ne peut y avoir de droit s’il n’y a pas quelque expert en droit par qui il fasse… des progrès era valabilă mai mult ca oricând.

După câteva decenii de dezvoltare în umbra imitației „transplantului legislativ” masiv modernizator din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, doctrina și jurisprudența românească depășiseră pragul critic și se îndreptau spre o cale proprie, iar învățământul dreptului se maturizase, permițând înființarea doctoratului (1908). Perioada 1870–1914 este caracterizată în cultura juridică franceză ca una a tranziției, universitatea plasându-se în centrul înnoirilor; sinteza operată între tradiția civilistă și discursul legitimant pentru statul națiune a favorizat consolidarea statutului dreptului ca vector al marilor transformări ce vor avea loc în viața internă și internațională. Mutațiile au fost importante în școala franceză de drept; în noua atmosferă universitară se cultiva încrederea în magisterul doctrinei, forța „dreptului subiectiv”, limitarea intervenției statului și, corelativ, sporirea libertății academice, existența unui drept natural care transcende dreptul pozitiv, se încurajează „noul stil” academic al profesorului. Ca măsuri reformatoare concrete, în 1889 au loc modificări în programa de licență a dreptului civil, în sensul unei mai raționale distribuiri și condiționări a materiilor; în 1895 titularii de cursuri sunt liberați de obligația de a urma în cadrul acestora planul codului civil, iar profesorii de drept roman dobândesc, printr-o circulară din 1889, autorizarea de a-și organiza predarea potrivit metodei proprii. Decretul din 30 aprilie 1895 reforma doctoratul, prevăzând două tipuri: doctorat în drept (științe juridice) și, respectiv, în științe politice și economice, printr-un text legal explicit care distinge între cele două arii de competențe și care trasa jalonul spre devenirea tezei într-o veritabilă lucrare de cercetare și creație științifică[3].

Conștient de o atare stare de lucruri și sub influența mișcării înnoitoare franceze în domeniu, el revine în țară cu o puternică dorință reformatoare a învățării și cunoașterii dreptului ca știință pusă în serviciul progresului social. Într-adevăr, preocupat de reorganizarea învățământului juridic superior și sub influența impresiilor pariziene, tânărul profesor își va expune în șase articole succesive, publicate în iulie 1904, punctele de vedere în domeniu premergând „schimbarea de direcție prin abandonarea abordării exegetice, de interpretare abstractă a legii și formarea practică, profesională, în favoarea celei care vede dreptul ca o știință socială și un fenomen condiționat de evoluția societății și economie, care presupune o educație științifică complexă[4]. Cu convingerea că „elementul studențesc român e cu mult superior celui francez”, tânărul profesor Nicolae Titulescu, de numai 22 de ani, formula pe adresa Ministerului Instrucțiunii Publice cele 18 propuneri ale sale cu împrumuturi evidente din experiența franceză, dar cu puternice accente particulare, adaptative și cu dorința arzătoare de a le vedea promovate și în universitatea românească, vizând „chestiunile de organizare propriu-zise cât și relativ la alcătuirea programului de licență”[5].

3. Confuziunea dintre catedră și bară. În România modernă, precum în întreaga Europă Occidentală progresul dreptului a urmat în mod durabil calea deschisă de Roma unind strâns, până la confuziune, travaliul savant și practica concretă, în multidimensionalitatea sa. Așa se face că generația de juriști a „marelui salt” aferentă sfârșitului de veac XIX și începutului de secol XX a fost cea a personalităților complexe, reunind până la confundare în aceeași persoană marele profesor și reputatul (maestru) avocat. Alături de numeroase alte nume, precum Titu Maiorescu, C.G. Dissescu, D. Alexandresco ori Matei B. Cantacuzino, Nicolae Titulescu a ilustrat pe deplin o atare tradiție. O asemenea situație se explica și conceptual, în cadrul ecuației specifice dreptului, așa încât în viziunea lui „În domeniul științelor sociale, în general, în drept în special, nu există deosebire între teorie și practică… Cel mai bun practician în drept va fi mai luminat asupra naturii sociale a dreptului, va fi acela deci care va fi un mai bun teoretician”[6].

„N-am încetat o clipă să mă simt legat de corpul avocaților… mă consider un fiu al Baroului” – sunt cuvintele care reflectă cel mai bine o altă fațetă fundamentală a personalității și activității titulesciene, cea de avocat, de apărător al drepturilor și legii.

Înscris în Baroul de Ilfov în 1904, Nicolae Titulescu avea să-și păstreze pentru totdeauna calitatea da avocat, de apărător al drepturilor și libertăților fundamentale individuale și colective, aceasta fiind profesia căreia i-a consacrat, neîntrerupt, cea mai îndelungată perioadă a vieții sale. Activitatea la bară a cunoscut momentele sale de vârf și de strălucire până la izbucnirea primei conflagrații mondiale (1916), când a pledat în mai toate procesele importante ale timpului, implicarea sa tot mai activă în politică și diplomație îndepărtându-l treptat de pretoriu, dar fără a-i pune capăt formal niciodată. Dimpotrivă, după înlăturarea lui din Guvern, la 29 august 1936, a încercat să-și reia și intensifice prezența în arena judiciară, inclusiv cu orizonturile sale internaționale specializate ca soluție la problemele existenței personale, însă, se pare că soarta își făcuse deja cărțile sale! Într-o epistolă adresată breslei în martie 1927, care îi serba la București aniversarea vârstei de 45 de ani, avocatul-diplomat făcea precizări importante asupra subiectului. Relevând cosubstanțiabilitatea misiunii profesiei de apărător cu celelalte planuri juridice, el arăta: „Am început viața mea profesională în barou, cât timp am făcut politică internă am dus o viață paralelă la bară; împrejurările au voit ca chiar de când sunt reprezentantul intereselor țării în străinătate și de când înlocuiesc cuvântul public prin tăcere, să trebuie totuși, din timp în timp, să îndeplinesc pentru apărarea dreptului statului aceiași misiune pe care confrații mei o îndeplinesc zilnic pentru apărarea drepturilor individului”. Exprimând ca o experiență personală ce confirmă o constatare cu valoare generală, el sublinia că „una dintre cele mai bune pregătiri pe care o poate dobândi cineva pentru activitatea vieții publice, e pregătirea ce dă baroul” și susținea că „Rațiunea e simplă, avocatul cunoaște din primul moment al carierei libertatea absolută a mișcărilor dar și răspunderea directă, de unde, o continuă îmbinare cugetată a acestor două elemente al căror rod final este experiența directă în loc de experiența transmisă”[7].

Stăpân ca nimeni altul pe materia dreptului civil și dotat cu un puternic spirit de analiză și de sinteză în expuneri, el a impus pledoaria menită, în mod egal, a convinge și a impune perspectiva științifică a chestiunii supuse dezlegării într-o cauză judiciară. Așa cum remarca un contemporan, preluând și continuând cu strălucire arta mentorului său Take Ionescu, Titulescu, lipsit de expresivitatea gestului, capta însă prin frumusețea verbului și preciziunea expunerii, eleganța cu care argumentele și ideile cele mai înalte se repetau și îmbrăcau în haină juridică faptele cele mai mărunte. Impresia generală era aceea că juca un rol în care principala armă de convingere era contrastul: între absență și preocupare adâncă pentru proces, între (aparenta) complexitate a cauzei și claritatea și simplitatea concluziilor finale[8].

4. Elita juridică. Precum romanii, care distingeau în privința poeziei între poetas, simplul versificator și vates, creatorul vizionar, și în domeniul dreptului se poate și chiar se impune demarcația între tehnicianul pozitivist, care își limitează efortul la interpretarea și deslușirea textului, și gânditorul profund care ajunge să evoce rădăcinile regulii, implicațiile aplicării sale și să scruteze viitorul prescripțiilor ei. Iar din acest punct de vedere Nicolae Titulescu a fost și rămâne un mare jurist în deplinătatea semnificațiilor sintagmei, un „idealist înfăptuitor” al cărui model creator constituie un permanent reper pentru generațiile succesive de specialiști. Mai mult decât atât, văzând în drept o știință socială și în cunoașterea sa un efort creator, superior demersului tehnicist de înțelegere și interpretare, a revendicat și pentru jurist un statut superior, cel de jurisconsult înțeles ca om de știință, de cercetător complex și avizat asupra dreptului ca fenomen social. „A pretinde titlul de jurisconsult pentru că cunoști contextura legislativă a unei țări și alta nimic – scria el în 1905 –, înseamnă a permite intrarea în corpul nostru medical, medicilor din comediile lui Molière!”[9]. El a mers și mai departe, pledând pentru o elită juridică, una care în cunoașterea dreptului trebuie să ajungă la perceperea principiului superior ce călăuzește evoluția juridicului. Așadar, „raționalizarea dreptului” era, după el, un plus pe care îl putem pretinde numai „spiritelor alese”. Respingând teza lui Dimitrie Drăghicescu (1875–1945) potrivit căreia asimilând-o obiectului sociologiei lăsa jurisconsultului numai sarcina de a cunoaște materialul juridic, Titulescu revendică pentru adevăratul jurisconsult, pe lângă „educațiunea juridică”, cerința capacității de „a raționaliza întreg dreptul, explicându-mi pentru ce o instituție juridică nu poate fi altfel de cum e și arătându-mi cum fatal va trebui să fie”. O atitudine prin care trebuie să vedem o nouă expresie a aderării marelui jurist la simbioza dintre drept și sociologie, sub formă de sociologia juridică. Una care atunci îl despărțea de sociologul D. Drăghicescu, primul român titrat în sociologie la Paris, care publica, în 1904, tot sub influența mentorului său parizian E. Durkheim, Raporturile dintre drept și sociologie, și care îi va deveni ulterior (după 1925) colaborator apropiat în activitatea diplomatică, dar avea să-l unească peste timp cu promotorii curentului sociologizant în drept. În raport cu atari exigențe, specialistul domeniului „e înscris pe lista jurisconsulților sau a simplilor juriști”. Și aceasta cu atât mai mult astăzi, când, în pofida scurgerii anilor, starea de lucruri pare a fi dominant aceeași, iar rezistențele tehnicismului normativist greu de înlăturat și de depășit, așa încât să recunoaștem măcar că un veritabil „om de drept” se definește și ar trebui să fie mai mult decât un jurist, un vizionar care să depășească frontierele disciplinelor clasice spre a gândi nu atât condiția dreptului în vigoare, ci mai ales pe cel care nu există încă!

5. O moștenire titulesciană și o datorie neachitată. Ca jurist de excepție, după perioada de formare și afirmare inițială de drept civil, Titulescu și-a continuat și împlinit destinul profesional prin inițierea școlii române și doctrinei naționale de drept internațional public, inițiativă a cărei desăvârșire a transmis-o drept sarcină a legatului său spiritual.

După cum este îndeobște cunoscut, cercetările științifice instituționalizate de drept internațional public au fost întemeiate la noi în anii 1930, perioadă în care se anunța inițierea astfel a școlii românești de drept internațional chemată a „înjgheba un sistem științific românesc în dreptul internațional public și privat, pe baza jurisprudenței autohtone”, iar doctrina națională de drept internațional „va lua atitudine în marile probleme fundamentale și metodologice ale dreptului internațional contemporan, definindu-și astfel structura și particularitățile”. Totodată, se preconiza „încercarea întemeierii unui sistem științific de politică externă românească, pe baza documentară a tratatelor și experienței noastre din trecut; precum și dezvoltarea Institutului de Drept Internațional „făcând din acesta un centru de documentare și difuzare științifică a disciplinei”[10]. Într-adevăr, în cadrul preocupărilor de constituire a unei școli românești de drept internațional și promovare a unei doctrine naționale în materie un rol important l-au avut și-l vor avea expresiile instituționale pertinente. Așa se face că, la 23 februarie 1930, a fost inaugurat Institutul Român de Drept Internațional (IRDI) sub președinția de onoare a lui Nicolae Titulescu prin inițierea unui ciclu de conferințe pe teme juridice internaționale susținute de personalități ale științei dreptului internațional. Prin subiectele abordate, consacrate cu precădere unor probleme de actualitate văzute din perspectivă românească, se crea o platformă solidă a unui discurs juridic pertinent și adecvat. Revista de Drept Internațional (apărută în septembrie 1930) oferea cadrul publicistic necesar valorificării lucrărilor institutului și desfășurarea unui dialog științific internațional pertinente și elevat. În continuarea acestui demers, prin excelență titulescian, dar în contextul dinamicii evenimentelor, prin legea din 15 aprilie 1944 se înființa Institutul Regal Român de Cercetări Internaționale și Științe Politice (IRRCISP), conceput ca „așezământ de înalte studii internaționale” care să fundamenteze prin concluziile sale „politica externă și relațiile internaționale ale României”.

În cursul său de Drept internațional public, predat în 1947 la Universitatea din București, profesorul N. Dascovici concluziona: „n-am putut vorbi despre o doctrină românească în dreptul internațional public, închegată și precizată în liniile ei, dar cu siguranță că ea va trebui să fie, treptat, elaborată prin studii nepretențioase, mai ales monografice, privitoare la noile probleme care vin în atingere directă cu interesele de viață ale națiunii și statului român întregit”. Membru corespondent al Academiei Române și devenit fondatorul sectorului de drept internațional al Institutului de Cercetări Juridice (1954) profesorul Dascovici a acționat, pe cât posibil, în condițiile istorice date, în aceeași direcție a structurării unui demers științific autentic și particularizat, asigurând existența cercetării științifice în domeniu și promovarea studiului disciplinei respective. În același registru al continuității și sub comandamentul progresului juridic constant, în contextul Centenarului juridic național (1919–1920), Institutul de Cercetări Juridice lansa un apel și inaugura inițiativa declanșării procesului de reconstituire a școlii române de drept internațional și dezbaterea programului doctrinei naționale în materie, evocând ca elemente-premisă ale acestuia continuarea și valorificarea tradițiilor, crearea plusvalorii, contracararea riscurilor dreptului global, provocările ce revin în acest sens cercetării științifice, nevoia integrării europene și universale, reconfigurarea locului disciplinei dreptului internațional public în sistemul învățământului superior juridic, analiza critică a practicii jurisdicționale și diplomatice în raport cu dreptul internațional și interesul național și posibile orizonturi de investigații și dezvoltări teoretico-practice.

Asumate ca o moștenire directă și relevantă a acțiunii și operei generale ale lui Nicolae Titulescu reiterăm, și în acest context aniversar, un atare imperativ și o asemenea inițiativă, cu convingerea că împlinirea lor ar fi, poate, cel mai cuvenit omagiu pe care l-am putea aduce, de-a pururi, memoriei marelui jurist și diplomat român, prin împlinirea marelui legat științific național lăsat posterității.

*

*       *

Ca orice operă mare, supusă evoluției istoriei și cea juridică titulesciană a fost „citită” și ideile aferente percepute și valorificate în raport cu datele și prioritățile fiecărei epoci și din perspectiva etapei de dezvoltare a gândirii juridice. Sub influența școlii franceze de drept și mai ales a progreselor sale de la finele veacului al XIX-lea, juristul român a optat, dezvoltat creativ și promovat, revenind în țară, noua teză a dreptului ca știință socială, ceea ce implica depășirea perioadei exegezei pur descriptive, ca și primatul analizei prescriptive, a nu se mai limita la a constata și descrie realul (socialul), ci a emite judecăți de valoare, formularea și afirmarea de opțiune în spațiu și sub formă de norme. Noua abordare coincidea cu momentul de răscruce al dezvoltării juridice româneşti, de trecere de la etapa prea îndelungată a imitării și interpretării, aferentă „transplantului juridic” modernizator, la cea de dezvoltare a perspectivelor creatoare, în condițiile în care în explicarea fenomenului juridic intervenea astfel condiționarea socială, economică sau psihologică. Devenită motor al reglementării, nevoia socială, în multitudinea semnificațiilor sale, contextualiza norma și îi forja conținutul ei prin adaptare și structurare la datele situației societății româneşti, forțând o articulare între fond și formă, în sensul unui rezultat juridic nou. În acest mod elaborate, pe calea inducției (bottom-up), regulile de drept sunt create în raport direct cu datul social și aplicate ca atare. Este marele merit al atitudinii titulesciene manifestate pregnant prin studiile sale consacrate noilor perspective de învățare a dreptului și formare a educației juridice care au favorizat, imediat după Primul Război Mondial, mai ales în condițiile întregirii statale a națiunii române, cristalizarea unei științe a dreptului și culturii juridice naționale. În consens cu o atare apreciere, se impune văzută și apreciată întreaga operă de drept, civil și internațional titulesciană și legatul general transmis ca jurist generațiilor următoare.

Cu regretul că ea nu a fost continuată și desăvârșită, prin abandonarea catedrei și trecerea în politica mare (mai întâi cea internă, iar apoi cea internațională), și cu convingerea că astfel doctrina juridică românească a rămas mai săracă, dar exemplul talentului și dăruirii sale științifice și-a făcut datoria.


[1] Analele Academiei R.S. România, Discursuri de recepție, serie nouă, nr. 10, Editura Academiei R.S.R., București, 1975, p. 167.
[2] Procesul-verbal din 19 iunie 1909, întocmit de comisia formată din profesorii universitari Nacu, Misir, E. Antonescu și Longinescu, consemna că la concurs s-au prezentat 3 candidați: Istrate Micescu, Nicolae Titulescu și George Plastara. Primilor doi li s-a acordat calificativul maxim și, în pofida faptului că la concurs fusese scos numai un post de conferențiar, se recomandau amândoi spre a fi declarați câștigători. „Comisia recomandă cu toată insistența pe domnii Istrate Micescu și Nicolae Titulescu pentru a fi amândoi abilitați, cu toate că recomandarea trece peste numărul conferințelor stabilit de onoratul Minister, în deplina convingere că Facultatea de Drept ca face în persoana domniilor lor o bună achizițiune, pentru că amândoi promit a deveni profesori excelenți”. Printr-o comunicare din octombrie 1909 a Ministerului Instrucțiunii și Cutelor era proclamat câștigător și ocupant al locului de conferențiar Istrate Micescu.
[3] Frédéric Audren, Jean-Louis Halperin, La culture juridique français – Entre mythes et réalités XIXème–XXème siècles, CNRS Editions, Paris, 2013, p. 119 și urm.
[4] Observațiuni asupra reorganizării facultăților de drept, Tipografia ziarului „Cronica”, București, 1904.
[5] Printre propunerile de conținut se regăsesc: necesitatea unei catedre de istoria dreptului roman și a uneia de legislație civilă și comercială comparată; utilitatea unui curs de sociologie, istoria doctrinelor economice, drept maritim; inutilitatea dreptului roman, dacă nu e studiat istoricește și schimbarea direcțiunii acestui învățământ; adăugarea unui al doilea an de economie politică dedicat chestiunilor române; stabilirea unui ordin rațional în predarea dreptului civil: excelența în acest sens a planului dat de codul german; suprimarea tezelor de licență și înlocuirea lor prin două compoziții scrise; înființarea unui concurs de teze facultative.
[6] Cum trebuie să înțelegem educațiunea juridică, extras din „Curierul Judiciar” nr. 24/1905, București, 1907, p. 13-14.
[7] Mircea Duțu, Istoria Baroului din București, Editura Economica, București, 2006, p. 264.
[8] Mircea Duțu, O istorie a Avocaturii române, vol. I, De la origini până la Primul Război Mondial, Editura Economica, București, 2001, p. 261-263.
[9] Cum trebuie să înțelegem educațiunea juridică, lucr. cit., p. 4.
[10] Mircea Duțu, Școala română de drept internațional și provocările unei doctrine naționale în era mondializării”, în „Studii și Cercetări Juridice” nr. 1/2020, p. 7-47.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here