GUEST WRITER NNDKP: Regimul Forţei Majore în Contractele Comerciale Internaţionale

Material realizat de Emil Bivolaru, Partener & Andreea Vezeteu, Asociat

Intro

În contextul răspândirii infecţiilor cu noul coronavirus SARS-CoV-2 şi al restricţiilor de circulaţie/ de activitate dispuse de autorităţile abilitate la nivel naţional, părţile unui contract comercial internaţional se pot regăsi în imposibilitatea absolută de executare a obligaţiilor asumate.

Din punct de vedere juridic, forţa majoră constituie un argument solid pentru eliminarea riscurilor contractuale şi implicit a răspunderii integrale a părţii aflate în imposibilitatea de a-şi respecta promisiunea. Analiza intervenirii unui eveniment de forţă majoră se realizează de la caz la caz, prin raportare la situaţia factuală concretă a părţilor.

Evaluarea juridică impune însă înţelegerea exactă a surselor de fundamentare a acestei instituţii, reflectate în Principiile UNIDROIT (2016), în Convenţia de la Viena asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (1980), precum şi în formularea Clauzei-model de forţă majoră elaborată de CCI Paris (2003).

Prezenta analiză oferă repere de natură teoretică, precum şi exemplele relevante extrase din practica instanţelor arbitrale.

Chiar dacă noţiunea de forţă majoră nu beneficiază de o definiţie unitară la nivel internaţional, totuşi cerinţele acesteia sunt universal acceptate. Printre cerinţele substanţiale expres reglementate ale forţei majore se numără caracterul imprevizibil şi insurmontabil al evenimentului intervenit, la care se adaugă condiţia obligatorie ca debitorul să nu fie culpabil de apariţia impedimentului.

Concluziile studiului nostru, fundamentat pe mai multe zeci de cauze / speţe concrete, arată că instanţele naţionale, dar şi cele arbitrale, sunt reticente de regulă în a accepta apărările debitorului întemeiate pe un eveniment de forţă majoră. De foarte multe ori, justificat sau nu,  se analizează cu stricteţe posibilitatea obiectivă a debitorului de a continua executarea contractului chiar şi în contextul schimbării esenţiale a circumstanţelor, existând tendinţa de a se include în sfera previzibilităţii cele mai multe dintre riscurile extracontractuale.

Debitorului îi revine aşadar sarcina să dovedească inexistenţa unei modalităţi alternative prin care să-şi aducă la îndeplinire obligaţiile contractuale, precum şi faptul că evenimentul invocat/ intervenit nu a putut fi prevăzut, independent de progresul tehnologic şi de experienţa deceniilor anterioare, care au fost marcate de conflicte armate, epidemii şi nenumărate dezastre naturale.

Însă situaţia debitorului poate fi echilibrată, prin negocierea atentă a unei clauze de forţă majoră care să cuprindă, de exemplu, o enumerare clară, extinsă, a evenimentelor recunoscute a genera efectele acestei exonerări de raspundere. Inserarea unei astfel de clauze bine definite si structurate, fără copierea mecanică a unor exemple tip din contracte anterioare, reprezintă un instrument necesar nu numai pentru prevenirea disputelor între parteneri, dar şi pentru evitarea imprevizibilului din zona soluţiilor instanţelor naţionale sau arbitrale.

Analiza detaliată poate fi accesată aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here