GUEST WRITER Moga & Mondea: A fi tată în instanță. De ce domiciliul copiilor se stabilește aproape întotdeauna la mamă și de ce poate fi asta o greșeală

Autor: Christiana Mondea, Managing Partner

Legislaţia română şi cea europeană se îndreaptă spre un mai mare echilibru între tată şi mamă în exercitarea responsabilităţii parentale.

Cu toate acestea, în practică, exercitarea autorităţii părinteşti este cel mai frecvent acordată mamei, în detrimentul drepturilor tatălui, în special în cazurile de divorţ şi separare şi mai ales atunci când copiii se nasc în afara căsătoriei. Pentru o societate egalitaristă, este atât o provocare, cât şi o necesitate să se recunoască faptul că taţii au drepturi şi responsabilităţi cu privire la copiii lor în acelaşi mod ca şi mamele.

Un număr foarte mic din procesele introduse pe rolul instanţelor de judecată au ca obiect stabilirea domiciliului copiilor minori la tată. Acest fenomen nu este întotdeauna cauzat, aşa cum se presupune, de refuzul taţilor de a îşi asuma creşterea unui copil, ci are la bază o problemă veche, răspândită la nivel european – înclinaţia judecătorilor de a stabili domiciliul acestora la mamă.

Prin adoptarea Legii 272 din 2004 a fost introdus în legislaţia românească conceptul, deja consacrat încă din 1989 de către Organizaţia Naţiunilor Unite¹, de „principiu al interesului superior al copilului”; a fost preluat, apoi, de Codul civil modificat prin Legea 71 din 2011, în articolul 263 şi a devenit elementul primordial pe care instanţele de judecată trebuie îl aibă în vedere la pronunţarea unor soluţii care privesc minori.

Deşi s-a discutat mult pe baza acestui concept atât în doctrină, cât şi în practică, cea mai relevantă definiţie a acestui principiu este dată tot de cei care l-au consacrat; Comentariul general nr. 14 (2013) al Comitetului ONU pentru drepturile copilului trasează direcţii procedurale clare în acest sens – „De fiecare dată când urmează să se ia o hotărâre care ar afecta un anumit copil (…), procesul decizional trebuie să includă, în mod obligatoriu, o evaluare a posibilului impact (pozitiv sau negativ), pe care această hotărâre îl poate avea asupra copilului sau asupra copiiilor în cauză. Pentru evaluarea şi determinarea interesului superior al copilului este nevoie de existenţa unor garanţii procedurale. Mai mult decât atât, în motivarea deciziei luate trebuie să se indice în mod concret faptul că acest drept al copilului a fost luat în considerare. În acest sens, Statele membre vor explica modul în care interesul superior al copilului a fost respectat la pronunţarea soluţiei şi care a fost considerat a fi fost interesul superior al copilului; pe ce criterii a fost stabilit acesta; în ce proporţie interesul superior al copilului a fost luat în considerare faţă de alte criterii (…)”.

În practică, foarte puţine dintre instanţele de judecată includ acest parcurs procedural în soluţiile pe care le pronunţă. Cele mai multe dintre ele se rezumă doar la a face referire la principiul interesului superior al minorului, însă fără a oferi o logică clară a raţionamentului care le-a condus spre luarea unei anumite decizii. Această deprindere impietează şi mai mult în speţele în care judecătorii trebuie să hotărască între stabilirea domiciliului la mamă sau la tată. Lipsa reală a unei motivări în considerentele hotărârii judecătoreşti apare ca fiind, de multe ori, ori o nesocotire a drepturilor taţilor, ori o lipsă a unei analize reale între criteriile care determină un părinte sau altul să fie cel potrivit pentru a se ocupa în mod constant de creşterea copilului; astfel ia naştere ideea că soluţia ar fi bazată pe nişte concepţii învechite, pe clişee sau, de ce nu, chiar pe un început de discriminare.

Într-o speţă în care mama se mutase din domiciliul comun pentru a fii împreună cu bărbatul cu care începuse, de mai multă vreme, o relaţie extraconjugală, lăsând minora în grija exclusivă a tatălui, în imobilul proprietatea acestuia, unde locuia încă de la naştere, fără a contribui financiar la creşterea ei, alegând să o ia doar în vizită, uneori, instanţa de judecată a decis, totuşi, că e „în interesul superior al copilului” să locuiască cu mama, motivând doar:

„După cum au declarat martorii, ambii părinţi au o relaţie bună cu minora, iar aceasta este ataşată de ambii părinţi, care s-au ocupat împreună de ea. Reţine instanţa că tatăl s-a ocupat de minoră şi anterior degradării relaţiilor de familie, fiind activ în acest sens şi ulterior acestui moment. Însă, având în vedere faptul că mama s-a îngrijit şi ea de minoră, neputându-i-se reproşa neglijenţe în creşterea şi educarea acesteia, va stabili domiciliul minorei la mamă.” (Judecătoria Sibiu, Sentinţa civilă nr. 2322/2021)

Într-o altă speţă, instanţa de judecată, în motivarea soluţiei, a omis în mod complet aspectele relevante referitoare la comportamentul mamei, respectiv violenţa verbală manifestată de aceasta, faptul că supunea minora în mod constant la presiuni din punct de vedere emoţional, luându-o de acasă cu forţa şi revenind în mod aleatoriu după câteva zile cu fetiţa bolnavă şi murdară, metodele de alienare parentală pe care le folosea pentru îndepărtarea copilului de tată, motivând hotărârea sa de a dispune ca fetiţa să locuiască cu mama, astfel:

„Instanţa reţine că locuinţa tatălui prezintă condiţii mai bune de locuit faţă de cea în care locuieşte, în prezent, mama. Mai mult, tatăl este angajat şi realizează venituri lunare constante, faţă de mamă care nu are, în prezent, un loc de muncă (…) Cu toate acestea, instanţa reţine că minora are, în principal, nevoie de îngrijire şi afecţiune din partea mamei şi mai puţin de condiţii de trai mai bune din punct de vedere material. (…) Faţă de aceste împrejurări, instanţa găseşte neîntemeiată cererea de a o lua pe minora L.I. din compania mamei sale.” (Judecătoria Sibiu, Sentinţa civilă nr. 4150/2020)

Un studiu atent al hotărârilor judecătoreşti ne relevă faptul că, aproape exclusiv, situaţiile în care domiciliul copilului ajunge să fie stabilit la tată sunt acelea în care fie mama pleacă din ţară – caz în care se opinează, adesea, că nu ar fi în interesul superior al minorului să o urmeze, mai ales la o vârstă fragedă -, fie acelea în care copilul, însuşi, după o anumită vârstă, îşi exprimă în mod expres dorinţa să locuiască cu tatăl².

Tendinţa jurisprudenţială de a da întâietate mamei atunci când vine vorba de stabilirea domiciliului copilului nu există doar în România, ci în întreaga Europă.

În majoritatea acestor cazuri motivele care stau la baza hotărârilor instanţelor de judecată vizează aspecte de ordin afectiv – legătura dintre mamă şi copil şi rolul educativ al acesteia au constituit multă vreme tema privilegiată a studiilor privind dezvoltarea copilului şi integrarea sa socială, relaţia mamă – copil fiind transformată în punct de reper pentru înţelegerea procesului de umanizare şi socializare a copilului. Sunt de notorietate beneficiile pe care le oferă o conexiune strânsă a minorului cu mama şi prezenţa constantă a acesteia în viaţa sa.

Controversele apar, însă, o dată cu analizarea celorlalte aspecte de care instanţele de judecată trebuie să ţină cont în a determina care este şi în ce constă interesul superior al minorului. Exemplificăm, fără a ne limita la: situaţia locativă, situaţia financiară, disponibilitatea de a petrece timp cu minorul, disponibilitatea de a permite celuilalt părinte să păstreze legătura constantă cu minorul, istoricul îngrijirii minorului, ş.a.

Jurisprudenţa ne arată faptul că, de cele mai multe ori, instanţele decid în favoarea mamei ca părinte rezident inclusiv în situaţiile în care tatăl îndeplineşte toate condiţiile mai sus enumerate; şi chiar şi atunci când doar taţii sau taţii în proporţie majoritară îndeplinesc aceste condiţii. Disponibilitatea judecătorilor de a favoriza mamele în detrimentul taţilor şi/sau de a trece cu vederea o serie de lipsuri ale mamelor în procesele privind stabilirea domiciliului minorilor, apare ca fiind descurajatoare nu doar pentru părţile în cauză, ci la nivel de societate, în general. Principiul în virtutea căruia bărbații și femeile trebuie să primească tratamente identice indiferent de sector – social, politic, economic, ş.a. – a fost consacrat în tratatele europene încă din 1957, însă reminiscenţe ale unor ere marcate de prejudecăţi s-au menţinut în conştiinţa colectivă până astăzi, inclusiv în ceea ce priveşte diviziunea rolurilor în familie şi în creşterea unui copil. Se remarcă, aşadar, perpetuarea unor idei precum capacitatea sporită a mamelor – în detrimentul taţilor – de a se ocupa de gospodărie, de a avea grijă de copil în caz de boală, de a îi oferi sprijin la teme, de a îi organiza şi menţine sub control un anumit program, de a îi ghida în dezvoltarea unei vieţi sociale sănătoase, de a comunica cu ei în mod activ despre problemele pe care le întâmpină. Pe partea cealaltă, se porneşte aproape întotdeauna de la prezumţia că tatăl este cel care trebuie să asigure echilibrul financiar şi siguranţa locativă, iar orele îndelungate pe care le-ar petrece obţinând aceste venituri îl împiedică să petreacă timp suficient cu copilul.

Într-o societate care tinde spre a elimina inegalitățile și de a promova egalitatea între bărbați și femei în toate activitățile sale, concepţiile antemenţionate apar ca fiind învechite, iar cei care le perpetuează apar a nu ţine pasul cu timpul. Integrarea dimensiunii de gen presupune inclusiv recunoaşterea faptului că şi taţii au capacitatea de a oferi copiilor lor aceleaşi beneficii pe care le oferă şi mamele, cu aceeaşi deschidere şi pricepere; în aceeaşi măsură, presupune acceptarea faptului că şi mamele au dreptul şi capacitatea să tindă spre perfectarea unei cariere, spre obţinerea unui venit şi că există posibilitatea să nu prezinte, întotdeauna, garanţiile morale necesare pentru creşterea şi educarea unui copil.

Omiţându-se în mod automat aceste aspecte, soluţiile instanţelor de judecată nu reuşesc în mod real să asigure respectarea interesului superior al copilului; acest lucru, aşa cum am menţionat anterior, nu afectează doar părţile în cauză, ci dau naştere unui întreg fenomen de inechitate şi menţin vii prejudecăţi învechite care, pe termen lung, ajung să dăuneze chiar celor pe care ar trebui să îi protejeze.

Una dintre aceste consecinţe este alienarea parentală. Există situaţii, tot mai des întâlnite în practică, în care mama, fie mizând pe faptul că va obţine o soluţie favorabilă sau chiar în scopul de a obţine o asemenea soluţie, exercită un comportament abuziv asupra copilului în încercarea de a îl îndepărta de celălalt părinte, prin acţiuni, maniere verbale sau non-verbale, ca o modalitate de a se răzbuna pe tată la momentul sau ulterior separării. Deşi tratată cu reticenţă pentru o perioadă de timp mult prea îndelungată, Decizia nr. 18/2019 a Curţii Constituţionale a confirmat fără putinţă de tăgadă existenţa acestei forme de abuz, constatând faptul că refuzul minorului de a avea legături cu unul dintre părinți se datorează manipulării celuilalt părinte; s-a reţinut faptul că, în situaţia în care “unui copil îi sunt prezentate imagini negative (despre celălalt părinte n.n.), el poate ajunge să blameze pe unul din părinţi, iar prin identificare cu acesta poate dezvolta o imagine negativă despre sine. Rezultatul ar putea fi acela de respingere a părintelui în cauză (…)”

Dat fiind faptul că aceste situaţii sunt mult prea des întâlnite în practică, se ridică întrebarea dacă ele nu ar putea fi evitate prin analizarea, de către instanţele de judecată, mai în detaliu, a criteriilor care compun interesul superior al copilului şi, arătat, în concret, care este modalitatea în care a fost determinat acesta.

Din fericire, sistemul judiciar, din punct de vedere normativ, continuă să facă paşi înainte în vederea acoperirii acestor disfuncţionalităţi. Au fost trasate criterii obiective, încă din 2009 – aşa-numiţii “algoritmi pentru uzul instanţelor de judecată” -, de care judecătorii trebuie să ţină cont în luarea unor decizii privind stabilirea domiciliului copilului. În baza unui tabel de “scoring”, ei au obligaţia să “puncteze” cu note de la 0 la 2 comportamentul părinţilor în anumite circumstanţe date, urmând ca minorul să fie încredinţat părintelui care a obţinut un “scor” mai mare. De remarcat este faptul că, în acest sistem, “intuiţia instanţei” este plasată pe ultimul loc, deşi, în practică, apare ca fiind, aproape întotdeauna, preferată celorlalte criterii.

Concluzionând, considerăm că pentru realizarea unei schimbări în modalitatea de gestionare a dosarelor având ca obiect stabilirea domiciliului unui copil, este necesară, în primul rând, conştientizarea problemelor existente.

A fi tată în instanţă presupune înţelegerea faptului că nu sistemul judiciar stă împotrivă, ci diferenţele de viziune şi anumite tipuri de mentalitate, care pot fi modelate printr-o strategie corespunzătoare şi prin curajul de a acţiona.