Citeam, zilele trecute, și am întâlnit o cugetare care mi-a întrerupt reveria specifică imersiunii în lectura fantasy aleasă și care m-a aruncat înapoi, brutal, în realitatea zilelor noastre cele pandemice: Legile prohibitive au tendința de a întări ceea ce ar vrea să interzică. Ca om al dreptului (sau al drepturilor?) într-o lume în care excepția a devenit normă iar interdicțiile tind să se extindă către orizonturi nebănuite sau de neconceput acum ceva vreme, am conștientizat cât adevăr se ascunde în spatele acestei fraze.
Departe de mine gândul de a intra în filozofii profunde și temeinice aferente psihismului uman, mai ales în momente de criză sau în care frica de necunoscut și de nevăzut atinge borne paroxistice. Dar nu pot să nu mă gândesc cum, în demersul absolut justificat al civilizației umane de a norma sau de a codifica, „tentația fructului oprit” revine în mod constant recurent și subminează temelia oricărui sistem normativ, în contextul în care libertatea este și va rămâne o valoare fundamentala a Omului.
Interdicția atrage implicit și validarea, chiar dacă prin efectul psihologiei inverse. Iar dublarea ei de o norma imperativă seacă, strictă și dură naște, în mod inerent, nevoia de a înțelege de ce prohibiția este impusă și, mai ales, care sunt rațiunile ce au generat-o. Iar într-o lume în care informația, de orice fel (inclusiv manipulată sau de-a dreptul falsă), este accesibilă în mod facil, devine foarte ușor, pentru omul simplu și fără cunoștințe de specialitate într-un domeniu sau altul, să se simtă „forțat” atunci când i se impune să urmeze reguli pe care nu le înțelege sau cu care este în dezacord. Iar de la dezacord la opoziție, pasul este mic și ușor de parcurs. Ba chiar și mai ușor de indus…
Dacă adăugăm și o realitate tot mai pregnantă a societății românești, aceea a capacității și disponibilității noastre de a emite păreri sau judecăți de valoare cu privire la aproape orice domeniu, indiferent că ne este sau nu familiar (vezi talk-show-urile de la televiziunile „de știri”, despre orice cu absolut oricine), nu este de mirare că, pe lângă politică și fotbal, românul a ajuns să se priceapă la justiție (mai ales cea penală) dar și, mai nou, la medicină. Ingineri, profesori, manageri sau influenceri, cu toții au păreri „pertinente” despre fotbal, accidente rutiere, scandalul din primăria X, corupție, măști sau guvernare.
La medicină (și in special COVID), dacă pe vremuri părerile diverse erau valorizate ca fundament al progresului și al nevoii de aprofundare a cercetării specifice, în prezent părerile divergente față de cele „acceptate” oficial sau cvasi-unanim determină pentru titularii lor un risc real de ostracizare fățișă, manifestă și de multe ori chiar violentă. Masca chirurgicală a devenit nu numai un element de protecție față de răspândirea virusului ci și o metaforă potrivită pentru modul în care se poate purta (sau mai degrabă nu) dezbaterea publică pe subiectul pandemiei și a măsurilor luate.
Justiția, însă, este un subiect care a ajuns să genereze păreri mult mai polarizate, chiar dacă dezbaterile sunt mult mai libere de restricții, altele decât cele impuse de linia de partid sau de politica editorială. Toata lumea știe despre MCV, DNA, SIIJ, CCR, CEDO sau Comisia de la Veneția, în timp ce Codul Penal și legile aferente Justiției se schimbă mai des decât componența secretarilor de stat și a directorilor de prin ministerele Guvernului, indiferent de CEDO, CCR, referendum-uri si alte legi (restrictive!) incidente.
Și totuși, cu toții trăim în țara care combate corupția mai degrabă la televizor, în timp ce starea de alertă existentă de peste 1 an (îndreptându-se în regim de breaking news spre al doilea) este raiul măsurilor administrative arbitrare, a contractelor fără proceduri publice și transparente sau al angajărilor și demiterilor „la liber” – pandemia este folosită pentru a justifica orice măsură.
Justiția noastră, așa „oarbă” (mai degrabă orbită de prea multe lumini ațintite „strategic”), cu balanța defectată de prea multe „ocale mici” și „monede de schimb”, dar și cu sabia tocită de prea mulți potcovari ajunși armurieri, reușește să strângă în jurul ei atâția vânători de trofee încât uneori pare absolut improbabil, pentru oricine mai crede în onoare și conștiință, să mai poată supraviețui mult timp fără să își piardă capul… la propriu. Anii de glorie ai tele-încătușării protocolare (a Justiției) sunt încă prezenți în conștiința noastră, a celor confruntați în mod direct cu subiectul, și scurtul intermezzo al ultimilor 2 ani riscă să devină doar o ultimă gură de aer luată în lupta cu valurile, înainte de un ultim plonjon în adâncuri.
Justiția este (sau ar trebui să fie) o specie protejată… de ingerințe politice, sociale, guvernamentale, externe, interne etc. Și, cu toate acestea, braconajul este în floare și difuzat în prime-time, fără nicio restricție, fără nicio limită, fără niciun sfârșit previzibil… decât probabil când trofeul va fi pe un perete. „Hunger Games”, varianta românească.
Toți au ținta pusă pe Justiție, cu toții știu ce-i trebuie mai bine și ce i se potrivește „perfect”, chiar și atunci când, cu propria-i voce, Justiția spune clar și răspicat, prin vocile cele mai credibile ale sale (CSM și principalele asociații de magistrați) că nu are nevoie de sfaturi, inițiative și ingerințe. Sau, mai mult decât atât, că ele sunt interzise (prin voința poporului referendar ori prin deciziile instanțelor de judecată sau ale curților constituțională și respectiv convențională). Degeaba, însă, și ne întoarcem la fraza din debut și la implicațiile ei – norma prohibitivă nu face decât să întărească încălcarea ei, indiferent de context sau de pretext, mai ales atunci când paznicii normei nu știu, nu vor sau nu pot să asigure respectarea ei.
În această lume a contrariilor dintre principii și acțiuni redevine de actualitate vorba lui John Adams, cel care spunea ca guvernarea nu trebuie sa fie a oamenilor, ci a legilor. Iar când oamenii eșuează, Legea este singura care ne poate scoate la lumină… pereat mundus!
