Domnului N., care ar fi așteptat
Recunosc, fără niciun fel intenție de a deschide vreun fel de dezbatere teologică asupra subiectului, m-am numărat mult timp printre cei care și-ar fi dorit ca Pilat să mai aștepte ceva după întrebarea cu care își încheie, totuși, cea mai importantă conversație a vieții sale. Până la urmă, orice întrebare, indiferent de tonul, atitudinea, intenția cu care este formulată, presupune credința emițătorului că undeva acolo există un răspuns, că incertitudinea poate fi lămurită, că a fost aflat cineva care poate ajuta la descurcarea situației. Cu atât mai mult, când întrebarea are o astfel de intensitate, când dialogul a ajuns la un nivel care atrage un “ce este adevărul?” – căci întrebarea aceasta nu poate surveni întâmplător și ruptă de context -, într-o asemenea situație, deci, poate că nu ar strica un interval mai larg de așteptare.
Este însă perfect posibil ca așa să fi și fost, anume ca după o astfel de provocare să fi urmat un moment de reflecție chiar pentru cel care a avut îndrăzneala să chestioneze subiectul, ca în acea tăcere el să fi întrevăzut, chiar trecător, universul de înțelesuri pe care le deschidea dialogul de până atunci și, implicit, infinitul de sensuri concrete ale răspunsului pe care îl căuta. Sau poate că, în termeni de neînțeles mai ales pentru lumea modernă, atunci când cel care întreabă caută de fapt un one size fits all, o schemă-de-parcurs care să fie aplicată apoi orbește, răspunsul prim este tocmai să nu i-l oferi, lăsându-l să se confrunte și, posibil, să înțeleagă feluritele, uneori contradictoriile și deopotrivă corectele metode prin care se poate ajunge la un început de răspuns autentic.
Un lucru îmi este însă cert: dacă Pilat ar ridica aceeași întrebare de trei cuvinte în zilele noastre, ar fi imediat asurzit și apoi înghițit de tumultul unor milioane de răspunsuri sigure, competente, mândre de legitimitatea propriului răspuns, distrugător de critice la adresa oricui nu l-ar împărtăși. Speriat de o asemenea gălăgie de voci, confuz din cauza amalgamului de răspunsuri care se bat cap în cap, Pilat desigur n-ar reuși să înțeleagă că în lumea de azi orice incertitudine cu privire la adevăr riscă să fie privită ca o slăbiciune, defect al personalității, ba chiar nepăsare față de treburile cetății.
În noua așezare a lucrurilor, un cetățean implicat trebuie să știe mereu, în orice situație nou apărută, în orice discuție despre orice subiect, care este adevărul, transformat acum într-o busolă la purtător, aptă să îți indice la orice oră din zi unde este nordul susținerilor sale. Paradoxal, creșterea gradului de hiperspecializare în toate domeniile și subdomeniile vieții nu ridică nicio stavilă în fața deversării accelerate de certitudini totale, asumate, sentențioase cu privire la orice subiect din orice materie aflată la ordinea zilei.
Cum se formează atât de ușor astfel de certitudini? Departe de a fi rezultatul cunoștințelor și analizei elaborate a unui nou tip de homo universalis, ele sunt rodul unei mutații esențiale a filtrului care este aplicat pentru aflarea adevărului. Acest filtru s-a transferat de la un element pur intrinsec ideii exprimate – evaluarea substanței, conținutul ei (examen ce presupune nu doar o analiză atentă, ci și cunoașterea în profunzime a subiectului, a punctelor de vedere adverse, a dezbaterilor anterioare, multă și complicată muncă!) , la unul pur extrinsec respectivei idei – identificarea cu persoana sau cauza în sprijinul căreia este plasat zisul adevăr.
Ce-i drept, e mult mai simplu și mai comod așa! Pasul 1: în orice controversă, dezbatere, problematică- mai ales cele pe viață și pe moarte! – căutam imediat pe busolă ce spune politicianul sau grupul sau persoana cu care ținem. Pasul 2: acela e adevărul. Pasul 3: oricine susține altceva devine automat un susținător al dușmanului, astfel încât nu merită analizată niciun moment argumentarea sa.
O astfel de mutație a adus și aduce în continuare cu sine o seamă de nenorociri. Prima dintre ele, ea reprezintă un abandon al cursei pentru a găsi însuși adevărul. Una dintre marile arme pe care omenirea o are pentru a își rafina această cursă este gândirea critică, posibilitatea de a reflecta imparțial asupra diferitelor raționamente, de a distinge între ceea ce este corect și incorect în ele, de a înțelege că persoane care nu ne plac deloc pot spune lucruri care nu ne plac deloc fără ca ele să își piardă caracterul veridic, respectiv de a folosi aceste lucruri (uneori) antipatice drept un câștig pentru cunoașterea viitoare a lumii. Or, atunci când gândirea critică este abandonată pentru ca ea nu servește cauzei, ne atrage pe drumuri pe care nu ne place să mergem sau ne pune în situația de a admite că am greșit, locul ei este foarte ușor preluat de un confrate surâzător, dar vinovat pentru multe din dramele secolului actual: fanatismul.
În al doilea rând, ceea ce nu înțelege cel care alege să poziționeze adevărul în funcție de cauza sau eroii cărora le slujește este că un astfel de act le face cel mai mult rău pretinșilor lui beneficiari. Nu cred că există pericol mai mare pentru un individ decât credința, întărită permanent de susținători, că ar avea mereu dreptate asupra temelor importante, că este infailibil, că nu are greșeli semnificative pe care să și le asume și din care să acumuleze, că are de apărat o reputație totală și absolută. De fapt, poate că mulți dintre eroii zilelor noastre ar trebui să își urască sincer propriul piedestal, pe care s-au urcat împinși de o masă înfometată de perfecțiune – timpul și efortul irosit pentru a rămâne cocoțat acolo nu aduce, la drept vorbind, nimic util nici măcar propriului sine.
În sfârșit, chiar trecând generos cu vederea peste toate cele de mai sus, poate că alta este în realitate marea nedreptate: ușurința tot mai mare, unghiul tot mai redus din care se face oricând apel la o noțiune precum adevărul. Ce-i drept, așa dă bine – un demers care își propune lucruri înalte trebuie mereu împodobit cu apelul la cele mai nobile concepte, căci altfel nu s-ar putea justifica necesitatea luptei la baionetă cu oponenții, respectiv categorizarea lor ca adversari ai valorilor supreme. Însă, în afara situațiilor evidente de consens, astfel de valori supreme sunt extrem de greu de cunoscut, iar fiecare milimetru în plus de cunoaștere este obținut în ani și zeci de ani de eforturi pentru elucidarea unei împrejurări, situații, teze.
Mi s-a întâmplat uneori să văd câte o hotărâre judecătorească în care se face cu ușurință, în 10-20 de ocazii, apel la “adevăr”, de parcă el ar izvorî dintr-o fântână în piața publică, sub observația și contemplarea tuturor. Dimpotrivă, judecătorul este un personaj angrenat în “aflarea adevărului” și colaborează cu toate părțile cu interese contrare pentru a îl ajuta să aleagă versiunea care îi pare cea mai apropiată de adevărul obiectiv și necunoscut – dacă ulterior, o probă nouă este descoperită, această versiune va fi la rându-i înlocuită de o alta, și mai apropiată de adevăr. La fel, dacă din incompetență/rea intenție, o parte a procesului nu prezintă o probă decisivă pentru soluționarea procesului, judecătorul nu va pronunța defel adevărul, ci o versiune depărtată de realitate.
Oricât de mult și-ar dori societatea asta, oricât de convenabil ar fi, nu există o persoană pe care să o putem desemna pentru a avea monopol asupra rostirii adevărului, căci adevărul nu este un bun de patrimoniu. Fiecare încercare de postulare a acestui monopol, chiar cu cele mai bune intenții, lovește nu doar în credibilitatea autorului încercării, ci în încrâncenata și subtila luptă a umanității cu minciuna. Până la urmă, probabil că supărarea nu e că Pilat n-a mai așteptat după întrebarea sa despre identitatea adevărului. Până la urmă, supărarea e că nu se mai întreabă nimeni asta.
***
Domnul N., fost profesor de matematică, stă înghesuit în ultima bancă dintr-o sală îndesată de oameni și slab luminată. Se străduie vizibil să vadă, să audă și să absoarbă, peste micile zgomote ale audienței, fiecare cuvânt, fiecare exclamație, fiecare încruntare care se întâmplă în proces. Pledoaria finală se încheie, instanța spune “în pronunțare” și el sare în picioare și se duce zâmbind la un avocat. Avocatul, trecut prin toate felurile de experiențe în așteptarea unui verdict, îi spune obosit și precaut: “Să nu vă entuziasmați, domnule N., doar verdictul contează, nimic altceva”.
Iar domnul N., om netrecut se pare prin sălile de judecată, dar trecut evident prin viață, răspunde senin: “Cum să conteze verdictul, domnule? Contează că s-a auzit adevărul.”
Sursa: Contributors.ro
