Unele dintre cele mai grave afectiuni ale oricărui sistem de sănătate este problematica infecțiilor nosocomiale (intraspitalicești), état sub aspectul gestionarii acestora, cat si a combaterii specifice.
Din punct de vedere legal, ca o infecţie să fie considerată nosocomială, aceasta trebuie să apară într-un răstimp de maxim 48 de ore de la internare, până la 3 zile după externare ori în cel mult 30 de zile după o intervenţie chirurgicală. Infecțiile intraspitaliceşti se pot ivi oriunde în organismul uman, însă există anumite organe şi zone care sunt mai vulnerabile la bacteriile nosocomiale, anume: plămânii, tractul urinar, tractul gastrointestinal, sistemul circulator și plăgile operatorii.
Dacă în timpul internării în spital sau la scurt timp după externare există vreun simptom precum senzaţie de sufocare, greaţă, febră, tuse, vărsături, dificultate şi senzaţie de arsură la urinare, diaree, atunci este posibil ca pacientul să fi contractat unul dintre rezistenții germeni de spital. Principala sursa a infecțiilor nosocomiale este Bacilul Piocianic (cu denumirea științifică Pseudomonas aeruginosa), iar alți germeni comuni care duc la apariţia acestor infecţii instraspitalicesti sunt: Stafilococul Auriu (staphilococcus aureus), Clostridium Difficil, Enterobacteria și Enterococul (bacterie rezistentă la antibiotice).
Fiecare caz de infecţie nosocomială trebuie dovedit că se datorează spitalizării sau îngrijirilor medico-sanitare ambulatorii în unităţi sanitare şi că nu era în incubaţie sau în faza de debut/evoluţie clinică în momentul internării sau a actului medical ori manevrei medicale.
Orice pacient sau aparţinător al unui pacient care stie ca a suferit o infecţie nosocomială, poate să solicite despăgubiri materiale și/sau morale (spre exemplu, pentru sindrom posttraumatic), dând în judecată spitalul.
Asta, întrucât Legea nr. 95/2006 prevede în art. 655 că unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt, între altele, consecinţa infecţiilor nosocomiale. Trebuie știut și că diagnosticul se realizează într-un laborator de microbiologie, dar și că se poate solicita de asemenea opinia unui expert recomandat, care emite o opinie expertală în acest sens.
Ca atare, există și prevederi legale care disculpă exclusiv personalul medical, în art. 654 alin (2) din aceeași lege privind reforma în domeniul sănătății, anume situațiile când se acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă, cu respectarea competenţei acordate, iar daunele şi prejudiciile produse în exercitarea profesiei se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament, infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicale şi sanitare folosite.
Ordinul Ministrului Sănătății Publice nr. 1466/2008 arată că infecţiile nosocomiale trebuie raportate de orice furnizor de servicii medicale către autoritatea de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti. În același timp, un alt Ordin al Ministrului Sănătății, cel cu nr. 1101/2016 prevede, în Anexa 2, procedura supravegherii și raportarii infecțiilor asociate asistenței medicale pe care unitățile sanitare trebuie să o urmeze. Astfel, toate fișele cazurilor de infecții intraspitalicești care au fost confirmate, iar ulterior semnate și parafate de medicii curanți, se transmit lunar, direcției de sănătate publică județene și a municipiului București. Datele astfel strânse sunt puse la dispoziție în format electronic Institutului Național de Sănătate Publică.
O obligație de supraveghere epidemiologică și control al bolilor transmisibile există și pentru toate statele Uniunii Europene, prin cele dispuse de Decizia 2119/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului, cu norme de aplicare din 2012.
Remediul juridic aflat la dispoziția pacienților este reprezentat de demararea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală. Iar definitoriu din punct de vedere legal este raportul de expertiză medico-legală. În acest sens, doar instanța de judecată va dispune efectuarea expertizei la institutul de medicină legală competent. Costurile vor fi suportate de reclamant, dar acesta își va recupera sumele aferente, alături de eventualul onorariu plătit avocatului său, prin solicitarea într-un petit accesoriu a tuturor cheltuielilor de judecată de la pârâtul căzut în pretenţii.
Competența de primă instanță pentru judecarea litigiului aparține judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială se găseste spitalul chemat în judecată, pentru pretenții cu o valoare de până la 200.000 lei. Dacă se depăseste aceasta valoare a obiectului litigiului, va deveni competent tribunalul. Cuantumul taxei judiciare de timbru datorate poate varia de la minimul obligatoriu de 20 de lei, până la 6.105 lei plus 1% din ceea ce depășeste o valoare a pretențiilor de 250.000 de lei.
Este imperios necesar ca pacientul reclamant să aibă dosarul medical complet, din care să rezulte în primul rând legatura de cauzalitate între culpa medicală și prejudiciul suferit. Potrivit art. 644 din Legea nr. 95/2006, odată ce instanța sesizată cere efectuarea expertizei medico-legale, concluziile raportului medico-legal reprezintă dovadă faptului că pe timpul internării la unitatea spitalicească reclamantul a contractat o infecție nosocomială.
Chiar dacă demersul judiciar este unul sinuos, complex și destul de îndelungat, practica instanțelor din țara noastră s-a îmbogățit în ultimii ani cu soluții favorabile pacientilor prejudiciați de infecțiile intraspitalicești, sumele acordate relativ recent cu titlu de despăgubiri, depășind valorea de 500.000 de euro.
