GUEST WRITER | Camelia Ianțuc, Associate PeliFilip | Din 1 iulie intră în vigoare noi reglementări în domeniul aviației civile

Pe 13 decembrie 2017[1] a fost adoptată Legea pentru aderarea României la Convenţia privind garanţiile internaţionale în materie de echipamente mobile („Convenţia”) şi la Protocolul la Convenţia privind garanţiile internaţionale în materie de echipamente mobile privind aspecte specifice ale echipamentelor aeronavelor („Protocolul”), adoptate la Cape Town în data de 16 noiembrie 2001.

Deşi legea de aderare a intrat deja în vigoare, Convenţia şi Protocolul vor intra în vigoare în România în prima zi lucrătoare după expirarea unei perioade de trei luni de la data depunerii instrumentului de aderare la depozitarul Convenţiei şi al Protocolului, Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat[2]. Conform informaţiilor disponibile pe site-ul Institutului, atât Convenţia şi Protocolul vor intra în vigoare în data de 1 iulie 2018.

  1. Convenţia şi Protocolul – scop şi impact

Convenţia a fost încheiată în scopul facilitării finanţării achiziţiei şi a utilizării echipamentelor mobile cu o valoare ridicată, de tipul corpurilor de aeronave şi a motoarelor de aeronave, prin stabilirea unor norme clare de reglementare a acestor tranzacţii şi prin constituirea unui tip de garanţii universal recunoscute şi protejate cu privire la aceste echipamente.

Există mai multe mecanisme prin care Convenţia şi Protocolul urmăresc atingerea acestor obiective generale:

  1. Sistemul garanţiilor internaţionale, înscrise într-un registru internaţional electronic;
  2. Modalităţile de reparare aflate la îndemâna creditorului (i.e. creditorul privilegiat într-un contract de garanţie, vânzătorul condiţionat în cadrul unui contract încheiat sub condiţie suspensivă sau locatorul în cadrul unui contract de leasing) în cazul încălcării obligaţiilor de catre debitor, printre care dreptul de a obţine radierea aeronavei, exportarea şi transferul fizic al acesteia pe baza cererilor irevocabile de autorizare a radierii şi a exportului emise de către debitor în favoarea creditorului şi înregistrate la autoritatea de înregistrare;
  3. Crearea a două scenarii (între care statele pot opta[3]) în ceea ce priveşte tratamentul creditorului în situaţia insolvenţei debitorului, ambele implicând, cu oarecare diferenţe procedurale, dreptul creditorului de a-şi recupera bunul.

Beneficiile Convenţiei şi ale Protocolului au fost evidenţiate şi într-un studiu independent[4] efectuat la nivel internaţional. Concluzia acestuia a fost că prin Convenţie se va reduce riscul aplicabil finanţărilor pe bază de active (asset financing) şi tranzacţiilor de leasing, ca urmare a stabilirii unui cadru legal internaţional, susţinut de alte tratate internaţionale şi de legislaţia internă de implementare, acolo unde este cazul. Principalul efect al reducerii riscurilor este scăderea costurilor de creditare şi, implicit, crearea mai multor opţiuni de creditare pentru operatorii aerieni. Un mai mare acces la creditare poate duce la o creştere a eficienţei operării aeronavelor şi o creştere a profitabilităţii operatorilor aerieni. Nu este de neglijat nici faptul că Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică acordă anumite beneficii la contractarea creditelor de export operatorilor aerieni situaţi în statele care au făcut anumite declaraţii atunci când au ratificat sau au aderat la Convenţie şi la Protocol[5] (beneficii aflate în legătură, în principal, cu termenii financiari aplicabili acestor credite).

  1. Este scopul Convenţiei şi al Protocolului atins în România?

Prin legea pentru aderare, România a făcut următoarele declaraţii:

  1. nicio prevedere a Convenţiei nu va afecta dreptul României, al unui organism al statului român, al unei organizaţii interguvernamentale sau al altui furnizor privat de servicii publice din România, de a sechestra sau de a reţine un bun, în conformitate cu legile române, pentru plata sumelor datorate acelui furnizor sau acelei organizaţii, legate direct de serviciile respective, cu privire la acel bun sau la alt bun;
  2. măsurile aflate la dispoziţia creditorului, în conformitate cu Convenţia, a căror punere în aplicare nu este condiţionată prin Convenţie în mod expres de introducerea unei cereri în faţa instanţei, vor putea fi exercitate în România doar cu permisiunea instanţei competente a statului român (permisiune materializată prin obţinerea aprobării instanţei în vederea declanşării executării silite a oricărei obligaţii care nu decurge dintr-un act juridic având natura de titlu executoriu);
  3. că va aplica art. VIII al Protocolului, conform căruia părţile unui acord, contract de vânzare-cumpărare sau contract conex de garanţie sau acord de subordonare pot conveni asupra legislaţiei care va reglementa drepturile şi obligaţiile contractuale, integral sau parţial.

Considerăm că cea de-a doua declaraţie efectuată în baza Convenţiei nu este de natură a aduce confort creditorilor operatorilor aerieni români. Convenţia le permite creditorilor, sub rezerva opţiunii statelor în acest sens, să îşi însuşească şi să preia controlul asupra bunului adus în garanţie, printre altele. În România, însă, creditorii vor fi nevoiţi să obţină un titlu executoriu în vederea exercitării acestor drepturi, fapt care ar putea să afecteze celeritatea exercitării acestora.

În plus, remarcăm că legiuitorul a ales să nu efectueze nicio declaraţie cu privire la art. XI al Protocolului, care permitea o opţiune cu privire la tratamentului creditorilor în situaţia insolvenţei debitorului. Prin urmare, creditorii unui operator aerian român aflat în insolvenţă vor fi supuşi tratamentului prevăzut de legislaţia naţională privind insolvenţa care, cel puţin la acest moment, nu le permite o recuperare mai rapidă a aeronavei de la debitorul lor.

Legiuitorul român nu a efectuat nicio declaraţie în sensul aplicării art. XIII din Protocol, care reglementează regimul cererilor irevocabile de autorizare a radierii şi a exportului. Procurile date de operatorul aerian în favoarea creditorului său încă de la debutul relaţiei contractuale şi înregistrate la autoritatea aeronautică conform acestui articol ar trebui să faciliteze, de asemenea, exercitarea de către creditor a măsurilor de recuperare a aeronavei în cazul în care operatorul aerian nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale. În lipsa unei declaraţii a României în sensul aplicării acestui articol al Protocolului, valoarea acestor procuri în dreptul român este discutabilă, având în vedere natura esenţialmente revocabilă a unui mandat în temeiului Codului Civil român[6].

De altfel, aceste două declaraţii se numără printre declaraţiile eligibile obligatorii mai sus menţionate pe care Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică le ia în calcul pentru stabilirea statelor eligibile pentru primirea beneficiilor la contractarea creditelor de export.

În concluzie, considerăm că în ciuda scopurilor declarate prin expunerea de motive a legii de aderare la Convenţie şi la Protocol, mijloacele alese de către legiuitor nu sunt optime şi nu vor duce la o reală atingere a acestora. O facilitare reală a creditării în domeniul aviaţiei civile ar putea fi atinsă prin efectuarea unor declaraţii suplimentare, prin care România să opteze pentru aplicarea acelor articole din Convenţie şi din Protocol care vor duce, în mod practic, la o îmbunătăţire a poziţiei creditorilor de pe piaţă şi la conferirea unei poziţii mai comfortabile atunci când iniţiază o tranzacţie cu o contraparte care operează în România.

[1] Prin Legea nr. 252, publicată în Monitorul Oficial nr. 1013 din 21 decembrie 2017.

[2] https://www.unidroit.org/status-2001capetown; https://www.unidroit.org/status-2001capetown-aircraft .

[3] România nu a efectuat nicio declaraţie în baza acestui articol.

[4] Citat de Aviation Working Group în „Cape Town Convention 2001, Immplementation Resource Materials”, Aprilie 2016.

[5] Lista acestor declaraţii este anexată versiunii din 2011 a Aircraft Sector Understanding http://www.oecd.org/officialdocuments/publicdisplaydocumentpdf/?cote=tad/asu(2011)1&doclanguage=en .

[6] Stipularea caracterului irevocabil al acestuia dând dreptul numai la repararea prejudiciilor cauzate mandatarului de revocarea intempestivă sau nejustificată, iar caracterul nejustificat se prezumă ori de câte ori revocarea nu a fost cauzată de forţă majoră sau caz fortuit.