Legea stabilește ca și modalitate de stingere a oricărei obligației, plata. Această noțiune fiind definită în cadrul art. 1469 alin.2 Cod Civil, unde se stabilește de către legiuitorul faptul că „plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul însuși al obligației”.
Ipoteza ideală vizează situația în care între un creditor și un debitor există un singur raport juridic obligațional, mai precis debitorul are o singură datorie față de creditor. Totuși această ipoteză, după cum am evidențiat anterior, este una ideală în practică de foarte multe ori între un creditor și un debitor există mai multe raporturi juridice obligaționale, în sensul că un debitor are mai multe datorii față de un creditor, iar aceste datorii sunt exigibile (scadente) la termene diferite.
Până aici nu există probleme de natură juridică, debitorul are obligația de a achita datoriile pe care le are față de creditor la termenele fixate, problemele de natură juridică apar în momentul în care debitorul face o plată către creditor dar această plată nu acoperă întreaga datorie. În această ultimă ipoteză se pune problema imputației plății efectuate, mai precis modalitatea în care se vor stinge datoriile existente și în mod special, ne interesează, care sunt regulile stabilite de către legiuitor aplicabile în caz de imputația plății.
Important de evidențiat faptul că soluția cu privire la această problemă se află în cadrul Codului civil de la articolul 1506 până la articolul 1509 inclusiv.
Ca și regulă de pornire în soluționarea acestei probleme, legiuitorul evidențiază faptul că, imputația plății se va face după cum au hotărât părțile, astfel se dă valență juridică înțelegerii existente între părți și numai în măsura în care nu există un acord între părți devin aplicabile principiile stabilite de către legiuitor.
În lipsa acordului, imputația este făcută de debitor cu respectarea unor limite fixate de către legiuitor, mai precis plata se va imputa în primul rând asupra cheltuielilor aferente obligației care urmează să fie stinsă, apoi asupra dobânzilor acestei datorii și doar la sfârșit asupra capitalului datorat.
De asemenea debitorul nu poate să impute plata, fără consimțământul creditorului, asupra unei datorii care nu este scadentă, excepție făcând situația în care s-a stabilit că debitorul poate să facă plata anticipat, adică anterior ajungerii la scadență a obligației.
Un alt principiu care trebuie să fie avut în vedere și care are aplicabilitate în ipoteza în care plata se va face prin virament bancar, este cel conform căruia debitorul va trebui să menționeze pe ordinul de plată datoria pe care înțelege să o stingă prin plată.
Important de precizat faptul că imputația făcută de către debitor cu respectare regulilor stabilite la articolul 1507 din cadrul Codului civil, reguli care au fost evidențiate mai sus, este valabilă, iar creditorul nu poate să o constate.
