Cel care a dat numele acestui paradox este amiralul american James Stockdale[1], un fost aviator al cărui avion a fost doborât în Vietnam (1965). După parașutare, pe acesta l-au capturat forțele vietnameze și a fost ținut prizonier de război timp de peste 7 ani, perioadă în cu toate că a fost torturat, a refuzat să ofere informații inamicului și, deși fusese rănit la un picior, nu a acceptat asistența medicală. Pentru curajul și modelul oferit, după ce a fost eliberat (în 1973), Congresul Statelor Unite i-a conferit Medalia de onoare.
Paradoxul Stockdale a fost elaborat conceptual de Jim Collins, ca urmare a dialogului cu Stockdale. După dialogul cu acesta, Collins a ajuns la concluzia că existența unei stări de spirit pozitive, ancorată în realitate, este un factor esențial în depășirea greutăților și a efectelor asociate acestora (frica, durerea, umilința etc.).
Stockdale a observat că cei mai vulnerabili dintre prizonieri erau cei optimiști, care credeau că vor fi eliberați în scurt timp, până la Crăciun, Paște sau Ziua Recunoștinței. Aceștia au cedat psihic și au murit primii în captivitate, deoarece au încercat să-și amelioreze din punct de vedere moral excesiv situația, printr-o atitudine optimistă, fără să ia serios în considerare circumstanțele în care se aflau, iar când au văzut că situația lor nu s-a schimbat în bine și rămân în continuare prizonieri, constatâând că s-au scurs toate reperele temporale avute în vedere, evident au trăit o traumă invers proporțională, ca severitate, comparativ cu nivelul optimismului inițial.
Se spune că: ”Cea mai mare amăgire va aduce cea mai mare dezamăgire”. Într-adevăr, din euforia optimismului, întrucât realitatea este supraevaluată, se va cădea sigur în abisul decepției.
De asemenea, lipsa de speranță a persoanelor care trec prin încercări excepționale nu este recomandabilă, pentru că înhib canalizarea energiei pentru a dobândi reziliența necesară supraviețuirii.
În situații dificile, cei care le traversează sau reușesc să iasă din ele nu sunt optimiștii, ci realiștii, adică aceia dintre ei care nu acceptă să se ”îmbete cu apă rece” sau să ”spere în mod ușuratic”, ci au reprezentarea adevărului din teren și fac eforturi pentru a trece peste evenimentele respective, cu luarea în considerare a condițiilor de la fața locului.
Pardoxul Stockdale apare, întrucât, în fața greutăților și în ciuda acestora, oamenii care le vor opune rezistență și vor răzbi păstrează speranța că vor avea succes, că vor ajunge la liman, căci cunosc probabil versul ”Îndrăzneala are în ea, geniu, putere și magie” (vers atribuit lui Goethe).
La întrebarea lui Jim Collins, care l-a întrebat pe James Stockdale, cum reușit să reziste în acele vremuri de întuneric, eroul nostru a răspuns: „Nu mi-am pierdut încrederea în finalul poveştii. Nu m-am îndoit niciodată, nu numai de faptul că aveam să scap de acolo, dar nici de izbânda mea finală, de faptul că aveam să transform această experienţă în evenimentul fundamental al vieţii mele”[2].
Stockdale, nu numai că a rezistat și a scăpat din infernul detenției inumane și degradante la care era suspus, dar a reușit chiar să fie mai puternic decât înainte de capturarea sa, evoluția carierei sale dovedind cu prisosință acest lucru. În perioada neagră din închisorile vietnameze, eroul poveștii, care pare incredibilă, a avut speranța că va izbuti și aceasta i-a dat puterea să înfrunte realitatea, iar acceptarea existenței situației grele i-a adus luciditatea indispensabilă înțelegerii acesteia.
Prin încredere în finalul fericit al destinului greu încercat, se canalizează energia necesară și se generează curajul de a înfrunta vicisitudinea. Prin realism se obține sagacitatea (inteligența, lucididatea) vitală. Apoi, cele două elemente, aparent ireconciliabile – speranța și realismul –, dacă sunt unite, vor ține sub control sau atenua în mod suportabil frica, disconfortul, durerea și umilința.
Stockdale s-a evidențiat dând dovadă de curaj și luciditate, combinație paradoxală, care i-au asigurat rezilența pentru a înfrunta greutățile, dobândind anticorpi pentru alte situații grele din viitor.
În domeniul, rezilența este rezistența la șoc ori capacitatea unui corp de a reveni la forma și dimensiunea inițiale. Când ne gândim la oameni și avem în vedere reziliența ca o trăsătură abilitate umană, aceasta este capacitatea lor de a reveni la normalitate după suferirea unor traume fizice sau psihice sau trecerea prin alte situații dificile. Cu alte cuvinte, în accepțiune psihologică, reziliența este capacitatea unui individ încercat de evenimente negative de a le face față cu realism și încredere.
În viziunea lui Eric Greitens, reziliența este înțelepciunea câștigată cu greu pentru a trăi o viață mai bună[3].
Așadar, omul rezilient este cel care a reușit să înfrunte greutățile vieții, trecând peste frică, durere, umilință sau alte situații disconfortante și, prin aceasta, a dobândit imunitatea necesară pentru a traversa cu succes evenimentele negative noi.
[1] James Bond Stokdale (n. 23 decembrie 1923 – d.5 iulie 2005).
[2] J. Collins, Excelența în afaceri, Ediția a V-a, Editura Curtea Veche Publishing.
[3] E. Greitens, Reziliența, ed. a II-a, Ed. Act și Politon, București, 2020.
