Într-o zi oarecare, așteptând culoarea verde a semaforului, am văzut doi spălători de parbrize, ce păreau a fi tată și fiică (el cam de 40 de ani, iar ea de aproximativ 10-12 ani) aflați în pauză, căci numărau banii adunați (probabil 20-30 de lei, din ce am putut vedea eu) și se bucurau realmente de ceea ce aveau în posesie. El număra banii, care erau în bancnote de 1 și 5 lei, ea îl privea cu atenție și zâmbeau la fiecare bancnotă întoarsă. Bucuria lor se degaja din modul cum trăiau clipa numărării produsului muncii. În timp ce îi priveam și-mi spuneam uite ce manifestarea poate acea fericirea, culoarea semaforului s-a schimbat și am plecat, dar amintirea a ceea ce am văzut m-a urmărit toată ziua. Acum, după un oarecare timp de atunci, am convingerea că cei doi conaționali nu țin agendă în care notează sarcinile zilnice și, cu atât mai puțin, nu cred că au multe proiecte pe termen mediu sau lung, pe care să fie nevoie să le consemneze undeva. Foarte probabil, cei doi trăiesc de pe o zi pe alta, bucurându-se însă sățios de viață, fără să le pese de politică, de pandemie, de mersul economiei sau de ce le poate aduce ziua următoare.
Sigur, exemplul de mai sus are un specific pronunțat, deoarece, foarte probabil, istoria celor doi semeni ascunde o poveste tristă.
Dacă ne răsucim la 180 de grade, întâlnim oamenii cu program. Aceștia ne pot reda facil și pe loc o listă cu ceea ce au în agendă. Parcă auzim ecoul în ureche: ”de la 8 la 16 sunt la serviciu”, ”între 17 și 18 am oră la stomatolog”, ”între 18:15 și 19:45 iau cina în oraș”, ”de la 20 merg la teatru” etc. Aceasta este categoria oamenilor cu agendă.
În extrema opusă oamenilor organizați, întâlnim indivizii dezorganizați, care aplică în stilul cel mai rudimentar cu putință cugetarea lui Horațiu: carpe diem.
Evident că, în condițiile societății postmoderne, este o utopie să credem că toți putem fi fericiți în modalitatea eroilor din relatare. Este cât se poate de clar că nu-și pot găsi locul foarte mulți spălători de parbrize. Societatea contemporană se bazează pe o multitudine de ocupații, în lipsa cărora s-ar instala haosul.
Sunt multe profesii, meserii, ocupații sau activități care nu pot fi derulate corespunzător dacă sarcinile aferente acestora nu sunt fixate sau notate într-o agendă sau program de activități. De pildă, prestatorii de servicii în favoarea unui număr mare de beneficiari sunt obligați să întocmească un program al activității lor. De asemenea, dincolo de astfel de necesități, cu toții cunoaștem indivizi care scriu liste cu ce au de făcut în activitatea de zilnică sau care consemnează în agendă proiecte viitoare din viața personală. Iar unii dintre noi ne numărăm printre ei.
Fără a fi un fan al calendarului vieții profesionale sau personale, am constatat, ex propriis sensibus și pe baza unei oarecare documentări, că un breviar al problemelor zilnice ori un sinoptic al activităților viitoare importante sunt trebuitoare și, uneori, chiar imperioase. Spre exemplu, atunci când avem multe sarcini de rezolvat într-o unitate mică de timp sau când trebuie să facem cumpărături serioase pentru gospodărie.
Dacă aruncăm o privire asupra celor cu care am interacționat de-a lungul timpului, putem spune că există trei mari categorii de oameni: care nu țin deloc agendă, care țin agenda în minte și, probabil, cei mai numeroși în zilele noastre, care țin agendă clasică scrisă sau agendă electronică, în felurite modalități și pe diferite dispozitive.
Care-i varianta cea mai sănătoasă din punct de vedere social – să nu ținem deloc agendă, să memorăm pur și simplu sarcinile sau să le consemnăm într-o formă scrisă ori electronică? Cei care nu-și fixează spre neuitare planurile sau activitățile lor zilnice, pe termen mediu ori pe termen lung, în mintea celorlalți – care notează totul – par a fi niște indivizi atipici, ciudați, adică încremeniți în alte vremuri.
Aceștia din urmă au, însă, de partea lor istoria, căci strămoșii noștri sigur nu notau în agende activitatea lor viitoare.
Taleb este de părere că nu avem nevoie de agendă, deoarece ”Suntem făcuți să trăim ca pompierii, cu intervale de inactivitate între apeluri, pentru odihnă și meditație, la adăpostul protector al incertitudinii”[1]. Iar mai departe continuă, dezvăluindu-ne o constatare: ”Mi-a luat ceva timp să înțeleg că nu suntem croiți pentru program”[2].
Interesant este că, analizând aprofundat problema felului naturii aspectelor memorate, Bluma Zeigarnik a observat că mintea umană își amintește mai degrabă sarcinile neterminate sau întrerupte decât cele finalizate, care sunt mult mai ușor uitate.
La o evaluare superficială a chestiunii, am putea spune că mintea noastră poate memora activitățile sau sarcinile ce urmează a fi derulate în viitor și, astfel, agenda ar apărea ca fiind inutilă.
O problemă rezolvată sau un proiect finalizat pot fi arhivate în istoria personală sortită uitării, în timp ce un lucru din viitor, dacă are o oarecare importanță și mai ales dacă a fost început fără a fi terminat, ne macină până ce-l vom finaliza. Imediat după soluționarea problemei sau finalizarea activității se va așterne ceața uitării. Nu este vorba despre o uitare totală, ci despre o relativă pierdere a informațiilor stocate în legătură cu proiectele realizate, care este mult mai reedusă în cazul activităților aflate în execuție. Spre exemplu, studenții își amintesc mult mai ușor materia studiată, dacă sunt întrebați chiar înainte de examen, comparativ cu situația în care sunt întrebați după derularea examenului. După examen, studenții își aduc aminte mai puține informații, decât își aminteau în perioada premergătoare examenului. Acest fenomen, descoperit de B. Zeigarnik, este cunoscut ca efectul Zeigarnik.
Conform acestui efect, de regulă, oamenii au predilecție spre memorarea sarcinilor ce urmează a fi îndeplinite sau a celor în derulare, în detrimentul celor deja terminate. Mai mult, activitățile pendinte și cele din viitorul apropiat generează un soi de constrângere psihică asupra persoanei în cauză, pe care aceasta o trăiește la o intensitate care poate fi toxică.
Într-adevăr, așa cum s-a spus ”Creierul ține minte toate procesele ne-terminate. Nu poate să le închidă, până nu face un check cu markerul roșu pe ele”. În acest context apare rolul decisiv al agendei, întrucât ”De câte ori tragi o linie roșie pe TO DO list, e ca și cum creierul tău ar da cu limba pe o acadea”[3].
Aici apare utilitatea sau chiar nevoia agendei. Agenda este o modalitate prin care omul postmodern scapă de stresul zilnic, de presiunea gândului de a nu uita ceva important. Uitarea lucrurilor din TO DO list poate produce suferință sau disconfort. Aceste efecte nedorite pot fi evitate, cel puțin în mare măsură, dacă apelăm la banala agendă.
[1] N. Taleb, Păcăliți de hazard, Ed. Curtea Veche, București, 2019, pp.372.
[2] Idem, p. 373.
[3] V. Frangu, Ții la viața ta? Ia-ți o agenda:), valentinafrangu.ro.
