Coronavirusul sau molima aceasta de sorginte discutabilă a tulburat întreaga lume până la zguduire, precum o trâmbiță care vestește sfârșitul sau schimbarea ordinii mondiale, în primul rând a celei economice şi mai apoi a celei spirituale.
Partea bună a stării de izolare a fost răgazul, pe care l-am avut unii dintre noi să urmărim mersul lucrurilor pe mapamond şi în ţară, a evoluţiei democrației noastre, a vieții, în ansamblul ei, a culturii și chiar a culturii juridice.
Am putut deci reflecta, asupra vieții, sub toate faţetele ei, şi am putut să ne gândim la priorităţile personale, dar şi ale statului.
Se vede clar că în România tocmai acest impas critic, prin care am trecut, impune ca necesară o recalibrare constituțională a potențialului decizional al puterilor statului.
Cu siguranţă dezbaterea care urmează va oferi şi alte argumente, faţă de cele aduse în discuţie de mine în favoarea afirmației amintite.
Pot anticipa cu titlu de îngrijorare lucruri care s-au întâmplat şi care nu se mai pot întâmpla, în situaţii de genul celor trăite în ultimele luni: cetățenii pot fi subordonaţi imposturii, din pricina gradului acut de manipulare. Chiar dacă generația noastră nu a mai traversat asemenea experiențe generale și grave, nu este posibil ca măsurile de prevenție și forma lor legală să creeze derogări de la demnitatea umană.
Răul pandemic nu a trecut încă în Europa și, cel puțin, la debutul său agresiv din Italia, părea că suntem într-o situație fără ieșire, avea un aer oarecum apocaliptic şi negru.
Acum suntem pe o zonă de gri-incert, dar vedem că sunt posibile oricând pericole la scară mondială: război cu armate în teatre de operaţiuni, război economic, pandemii ciudate, foamete, anarhie, destabilizare și criză economică.
Fără să vreau, când am gândit acest text, am inclus nedeliberat în scenariu şi posibilitatea apariţiei în mod incidental a anarhiei și, iată că în America acest comportament tinde să se generalizeze. Din păcate, focul pornește mereu de la o scânteie…şi este greu de oprit
Astăzi, de Ziua Justiţiei, cred că este interesant de abordat câteva subiecte, extrem de actuale:
- Dacă Statul de drept mai corespunde definiției sale clasice, dacă a existat măcar vreodată în Europa o singură țară, măcar una, care să îndeplinească totalmente elementele definitorii ale acestuia.
Nu vorbesc aici despre România, mereu aflată parcă în conflict cu ea însăși, mereu pe picior de reformă instituțională, mereu în crize de toate felurile și culorile. Toate acestea, din nefericire, ne țin departe de posibilitatea participării cu statut egal la deciziile familiei europene, căreia îi aparținem și ale cărei interese și beneficii ar trebui să ne profite și nouă.
Legat de acest aspect, ca jurist și ca intelectual modest, şi, aş vrea să cred, cât de cât și modern, de factură clasică europeană, mă întreb ”in abstracto” dacă nu care-cumva statul de drept este o utopie a secolului XX aflată și aceasta într-un proces de redefinire.
Cred că veţi regăsi imediat aici temeiul subiectiv-personal al chestiunii în forma pe care am exprimat-o: nu pot recunoaște nicăieri în deplinătatea lui principiul legii aflate deasupra individului. La noi, situația pare involută de-a binelea, mereu şi mereu contradictorie. Statul de drept este, din păcate, pe plai dâmbovițean, exclusiv o sintagmă retorică invocată după interes, de regulă şi cu precădere cu interes electoral.
- A doua mare problemă este aceea a culturii juridice, a textului legii contemporane sau post-moderne, care se disipă mai curând în construcție discursivă, decât în literă limpede și clară. Limbajul și conceptele clasice, edificiul și arhitectura subtilă a științei noastre este în pericol de ruină. Într-o altă exprimare, mă întreb şi vă ȋntreb, dacă mai vorbim aceeași limbă ca aceea pe care am învățat-o temeinic la Universitate sau abandonăm înțelesuri fundamentale în favoarea compromisului mărunt, silnic și zilnic, cauzat de impostura și de dinamica învățământului informatizat. Parcă devenim pe zi ce trece anacronici.
În Europa, de exemplu, se vorbește despre un nou concept cu sensuri absconse, numit clar ”noua generație” și care ar desemna un instrument financiar gigantic de redresare economică post-pandemică a Uniunii Europene. Sintagma este extrasă dintr-un înscris legal al Consiliului Europei adresat Parlamentului European. Vreau să spun cu asta că mi se pare că asistăm la ,,prohodul” culturii juridice clasice și că trebuie să ne adaptăm din mers nu doar noii lumi, ci și noii vorbiri. Dar eu însumi ȋncerc să-mi revin din temeri și consider că aceste reforme ultra-progresiste nu pot avea o autoritate covârșitoare, chiar și în viitor, pentru că dreptul de principiu nu poate fi recreat. Nu cred că este posibil ca omenirea să conceapă și să impună un alt mod de gândire juridică. Cel mult, se poate și chiar s-a făcut acest lucru, să redefinească anumite instituții juridice, să le relaxeze importanța, nicidecum să șteargă miile de ani de așezare conceptuală și jurisprudență excepțională.
Citesc anumite materiale de nivel universitar din Europa actuală. Autorități cu renume solicită insistent ca în registrul de studii obligatorii să reintre limbile clasice, lingvistica, retorica, și asta, tocmai pentru temerea justificată că limba și comunicarea interumană este viciată de neregula sensului corect etimologic al cuvintelor. Chiar dacă pare că mă depărtez de la titlu, vreau să remarc faptul că s-a creat o inflație de informații și nu se comunică quasi-nimic esențial. Eu, și nu doar eu, doresc, cred că justificat, claritate, demonstrație, frumusețe, exemplaritate. E cazul să afirm chiar daca astăzi e sărbătoare, e Ziua Justiţiei, că un deficit de asemenea cerințe regăsesc frecvent ȋn mult prea multe acte juridice, şi mult prea des ȋn motivarea unor acţiuni promovate de avocaţi sau de consilieri juridici, în rechizitorii sau în hotărâri judecătorești.
- A treia problemă pe care o ridic și prin care vă provoc la dialog este legată de raporturile Puterilor în Stat. Cine conduce, de fapt, România? Ce fel de republică am ajuns să fim? Care mai este de fapt autoritatea reală a puterii judecătorești? Este sau nu liberă din punct de vedere politic, independentă, este sau nu influențată de prerogativele excesive ale Parchetelor și a serviciilor? De ce DNA este o forță temută și nu instanța de judecată care apreciază probatoriul produs și propus de acest departament cu statut special? Cine judecă în realitate și cine mai apără? Cât de independent este judecătorul şi cât de liber este avocatul?
Am închis fortuit enumerarea nedumeririlor, și revin la întrebarea legitimă: dacă am avea măcar formal un stat de drept, respectarea legii și plata încălcării acesteia ar fi asigurată exclusiv de instanțele de judecată, de jos, până sus, cum cred eu că este normal? Pentru noi, care suntem juriști, şi, se subȋnţelege practicanți ai dreptului, toate acestea par locuri comune, dar în social, ȋn comunitate, se rostogolesc mereu afirmații, aserțiuni și sofisme care pot declanșa, și au făcut-o deja, energii periculoase. Din nou, acțiunea demolatoare a reformei cu necesitate, cu orice preț, se face vizibilă. Președintele țării tocmai a anunțat intenția clară a Guvernului de a ,,repara” Legile Justiției. Fără cuvinte… Mergem la un ,,Service” pentru asta, oare?
- Presupunând că răgazul nefericit al Stării de Urgență ne-a acordat prilejul unei reflexivități, așa cum spuneam, pe care ne-o dorim productivă, e clar că pandemia nu a avut efecte benefice şi pentru țară. Din nefericire, cei care ar trebui să garanteze legalitatea și constituționalitatea unor decizii politice nu au găsit un mod ”igienic” de așezare în schema logică a puterilor statului, așa cum este consacrată în legea fundamentală a României.
Acest interval nu s-a finalizat în registrul realității, cu un metabolism social și politic netoxic. Nicio clipă nu a fost suspendată cu fair-play harța politică, s-au manifestat continuu aceleași obsesii bastarde, despre cine este mai tare, s-au manifestat aceleași nevroze de politicieni novici, nevrotici și iresponsabili. Dar, cu adevărat gravă, este ȋncălcarea ordinii firești de autoritate, ce este cauzată de erori grevate de incultură istorică, politică și din păcate şi juridică. Consecinţa acestor lucruri este faptul că o întreagă colectivitate se subordonează, forțată de împrejurări, imposturii şi, principiile, Constituția, rațiunea însăși a legii suferă ciuntiri masive.
Acum, cu titlu de îngrijorare personală, mă îmbolnăvește realmente faptul că actul de a legifera este sustras abuziv Parlamentului, cu insistență și la vedere, chiar cu nonşalanţă.
Ordonanțele, simple sau de urgență, Hotărârile de Guvern, care se fac, desfac, repară, completează, recompun și recondiționează vor avea un efect nociv maxim: Legea însăși nu va mai avea un public căruia să i se pară conformă și respectabilă.
Și a cui poate fi vina, dacă nu e a unui organism uman politic prost-pregătit și inegal, aflat temporar la frâiele puterii? Pe bună dreptate, ȋn literatura juridică se specifica recent: ,,Inovațiile juridice și construcțiile normative bizare nu-și au locul în drept. O astfel de construcție, în care un act administrativ de punere în aplicare a unei legi (hotărârea de Guvern) este încuviințat de către Parlament printr-o hotărâre, este total neobișnuită și bizară în sistemul constituțional din România. Instituirea măsurilor excepționale nu trebuie să însemne pierderea drepturilor noastre fundamentale. Lipsa menționării exprese prin Legea nr. 55/2020 a tuturor drepturilor și libertăților a căror restrângere este legitimată, nu satisface exigențele impuse de art. 53 al Constituției. Într-o asemenea situație, dispozițiile constituționale sunt lipsite de eficiență atât timp cât o lege poate prevedea cu titlu general posibilitatea restrângerii „altor drepturi și libertăți fundamentale”, fără a fi identificat în mod expres și care sunt acestea’’. Aşadar am înțeles la limită rațiunea de a fi a Ordonanțelor militare, dar, necesitatea nu se perpetuează și nu se transformă în obicei. Aidoma, precum aţi constatat, este şi situația hotărârilor de Guvern.
După convalescența, sperăm nu foarte lungă, înapoi la reguli și la temeinicie, la argument, la economie vie care să fie în crescendo datorită productivității, și nu a consumului, nu aşa ar trebui să se întîmple lucrurile?
- Așadar, și aici, în atitudinea oamenilor de stat este necesară o schimbare de bun simț: incompetențele trebuie înlăturate printr-o suficientă pregătire publică a cetăţenilor care merg la vot. România are nevoie de oameni politici de clasă, care să aibă o activitate politică şi administrativă onorabilă, pusă în slujba propriilor electori.
De unde să îi scoatem pe aceşti politicieni, ne întrebăm cu pesimism?
Există printre noi, cu siguranță, dar au, și trăiesc după principii neconverte cu atmosfera nocivă și vizibilă din mediul public. Este o chestiune complicată pentru că să fii om politic în România, a devenit congruent cu a fi corupt sau măcar coruptibil și cei care au reală chemare și pregătire ezită sau mai grav sunt eliminați din start de concurența acerbă a incompetenței agresive și interesate.
Spuneam anterior că în mod nejustificat, scade puterea Legislativului și nu doar din pricina majorității care are, conjunctural acum, preponderența din cadrul opoziției.
Nu, fenomenul este vizibil și îngrijorător de ceva vreme, chiar de pe vremea când eu însumi eram membru al corpului legislativ. Și cred că opinia publică nu este suficient informată despre Regulamentele, regulile și modalitatea de lucru a Camerelor, despre munca în comisiile de specialitate.
Cetățeanul obișnuit își face o părere din ceea ce vede ȋn media sau lecturează anemic și superfluu pe rețelele de socializare. El are doar percepția că toată Casa Poporului este bântuită de niște spectre lunatice, iar discursurile le sunt prezentate ca derapaje retorice și lamentații neputincioase.
Cât privește disputele, care se desfășoară acerb în media și la care participă politicieni și oameni ai puterii statului, aici lucrurile stau mai grav. Dacă încerci să-ţi cauţi refugiul spre lecturi salutare, literare, ilustrând un curaj real sau minimal (pentru că, nu-i aşa, nu ne folosește la nimic scandalul şi nici elanul vorbei tranşante şi angajante), vei constata că, din păcate, poziţia ta va fi asociată de cele mai multe ori cu o ,,fleşcăială” penibilă a acţiunii ca suport necesar şi unic al logosului.
Fără excepție, toate problemele politice și de stat, inclusiv cele din Justiţia din România își pot găsi soluții salutare prin oameni de calitate care au exercițiul răspunderii pentru un text oficial și imperativ, care au competență certă pe domeniul în care se afirmă, care știu să dezbată și să negocieze, au atitudine și patriotim nepatriotard, şi esenţial…..oameni care iubesc cu adevărat dreptul.
Spun ȋncă o dată că bătăliile de destin ale evoluţiei jusţitiei ȋn România, ca de altfel şi ale naţiunii noastre, nu pot fi duse… cu mercenari, ci doar cu cei – cu adevărat curajoşi, care ȋşi asumă riscul de a deveni demiurgii destinului.
Apreciez că cei mai îndreptățiți să vorbească despre toate acestea suntem noi, juriștii și colegii sociologi, pentru că ne situăm în unghiul din perspectiva căruia realitatea poate fi ”citită corect”, aceasta, cu atât mai mult, cu cât trăim momente evidente ȋn care societatea este mai mult asediată de stat şi mai puţin protejată de el.
- Spre final, mă întreb în actualul context, care este viitorul profesiei mele, avocatura. Aceia dintre noi care sunt la debutul afirmării lor, la bară, tineri, cu o clientelă puțină şi pauperă cum vor fi trecut ei peste aceste săptămâni grele, dacă nu au avut inspirația realizării unor depozite financiare? Și, de obicei, tinerii, nu sunt prudenți, nici eu nu am fost, nici dvs. Îmi rămâne să sper că a fost pentru ei o lecție care să le fie suficientă pentru tot veacul acesta profan și cinic. Banul este acum etalonul drăcesc al statutului social și noi ne-am pauperizat continuu, am decăzut din rangul burghez, uneori nobiliar, care ne era asigurat doar prin numele profesiei considerată, pe drept, elitistă. Cândva s-au purtat foarte profunde discuții și s-a scris exemplar despre acest fenomen. Cu toate acestea, majoritatea continuăm să credem în noi, ȋn UNBR, în menirea noastră în Stat și să ne facem profesia ca la carte, cu răbdare.
În mod surprinzător, am ajuns noi, avocații, care am suportat, uneori pe nedrept, prezumția de avuție și câștig nemăsurat, să fim pe picior de egalitate cu artiștii liber-profesioniști, fără a primi niciun fel de considerație sau sprijin din partea instituţiilor statului. Suntem uneori singuri ca și ei, măcinați de griji și dezolare.
Atenție, însă: felul în care vom rezolva fiecare problema personală, dacă vom acționa etic sau nu , ne va salva sau afecta pe toți.
Trebuie să rămânem demni, ȋn aceeaşi seducătoare Robă solemnă, să avem Cartea sub braț și sub ochi și vom răzbi!
Poate este răstimpul existențial de interogație personală în privința Chemării. Lucrul pe care de atâtea ori l-am afirmat, îl repet şi acum: avocatura este profesiune de vocație, cine nu se regăsește în ea, să se salveze pe sine însuși, în lucruri și profesiuni care îl reprezintă, să caute în intimitatea conștiinței lui, fără frică adevărul și despre el.
Nu strică un major exercițiu de discernământ. Le propun, colegilor aflați ȋn primii ani de carieră, și nu numai acestora, să se judece pe sine. Să-și depășească vanitatea și pofta de notorietate, să vadă că idolatria numelui de avocat este lipsită azi de orice pompă. Lumea pare (doar pare!) să se descurce fără noi, dar ceea ce suntem fiecare este mai important decât orice imagine fake. Știu sigur și inductiv că aceasta este soluția; o trăim ȋmpreună cu toţii. Am cunoscut oameni fericiți doar printre cei care fac și pun energie în activități conforme ființei lor.
Aş mai adăuga ceva: poate criza aceasta, care pare să se fi stins, va repune pe tapet, prioritar, problemele reale ale tuturor profesiilor noastre.
Și soluțiile sunt în dialogul onest, al fiecăruia cu sine și al tuturor cu fiecare pentru calificarea limpede a statutului profesiilor juridice în interiorul sistemului judiciar. Am lăsat pentru final această temă, care mă doare cel mai tare, care, aici, la noi, la UJR a fost prioritară mereu și o voi relua cu orice prilej care mi se oferă pe viitor pentru a provoca soluțiile, în măsură să ne redea ȋntru totul demnitatea. Acestea să rămână spuse, deocamdată, despre noi ca profesionişti ai dreptului, care – indiferent de pe ce poziţie – slujim Justiţia.
Am încercat cumva, împotriva dispoziției generale oarecum dezolante şi împotriva confuziilor pandemice, să ating câteva subiecte care mie mi se par de interes. Nu știu în ce măsură am reușit, după cum nu pot intui cu precizie încotro ne îndreptăm ca oameni, ca țară și ca Stat, ca națiune, ca profesii. Sunt sigur, însă, că dialogul este necesar și salutar, indiferent că acesta trebuie să aibă loc în CSM; la ICCJ, la PG, la DIICOT, la DNA, la UNBR, la UNNPR, la UNEJ, sau în alte instituţii.
Av. Dr. Ioan CHELARU
Preşedinte UJR
