GUEST WRITER Alexandru Sitaru, Avocat Asociat HNSA: Scurte considerații privind obiectul judecății în materie penală

Norma procesual penală care reglementează obiectul judecății se regăsește actualmente în art. 371 C. proc. pen. și prevede că: „Judecata se mărginește la faptele și la persoanele arătate în actul de sesizare a instanței”.

În ceea ce privește acest concept, observăm o schimbare majoră față de reglementarea anterioară, dispozițiile art. 317 din vechiul Cod de procedură penală statuând că „Judecata se mărginește la fapta și la persoana arătată în actul de sesizare a instanței, iar în caz de extindere a procesului penal, și la fapta și persoana la care se referă extinderea.“

Noua concepție a legiuitorului român diferă consistent față de cea anterioară, fiindcă ”nu mai permite autoînvestirea instanței de judecată, prin extinderea procesului penal pentru alte fapte sau alte persoane ori a acțiunii penale pentru alte acte materiale, asigurându-se în acest fel celeritatea soluționării procesului penal – prin evitarea riscului de întârziere ori diluarea cauzei inițiale deduse judecății și stabilirea adevărului judiciar”[1].

Modificarea a survenit firesc având în vedere faptul că leguitorul a urmărit să dea efect principiului separării funcțiilor judiciare, potrivit dispozițiilor art. 3 C. proc. pen. În acest chip, respectarea principiului expus obligă instanța să nu se abată de la judecata cauzei în cadrul trasat la ieșirea din camera preliminară, oferind totodată garanțiile procesuale specifice și respectând drepturile părților și ale subiecților procesuali așa încât procesul penal în ansamblul său să aibă un caracter echitabil și să se judece într-un termen rezonabil, lăsând în mâna procurorului exercițiul acțiunii publice cu privire la eventuale alte fapte corelative conflictului de drept penal adus în fața instanței de judecată.

De bună seamă, prin mărginirea judecății în limitele actului de sesizare s-a urmărit că va fi asigurată celeritatea stabilirii adevărului judiciar și va crește, totodată, calitatea actului de justiție. În atare situație, alte fapte ori alți participanți despre care nu se avea cunoștință la momentul învestirii instanței de judecată vor putea genera punerea în mișcare a acțiunii penale doar printr-o nouă procedură de urmărire penală.

În altă ordine de idei, noțiunea de act de sesizare, afirmată în conținutul art. 371 C. proc. pen., este cuprinzătoare, noua lege procesual penală înglobând trei modalități de sesizare a instanței în vederea soluționării acțiunii penale.

Forma clasică de sesizare este identificată în art. 329 alin. (1) C. proc. pen., coroborat cu art. 328 alin. (1) C. proc. pen. Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanței de judecată, se limitează la fapta și persona cu privire la care s-a efectuat urmărirea penală și cuprinde în mod corespunzător  dispoziția de trimitere în judecată.

Învestirea instanței cu soluționarea acțiunii penale se poate realiza și prin intermediul încheierii judecătorului de cameră preliminară. Această situație intervine atunci când, în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară admite plângerea împotriva soluției de netrimitere în judecată și desființează soluția atacată. Începerea judecății se dispune cu privire la faptele și persoanele care au făcut obiectul ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, judecătorul de cameră preliminară, apreciind probele legal administrate ca fiind suficiente în baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate, va schimba în mod fundamental soluția procurorului.

În acest caz particular, judecătorul de cameră preliminară nu trasează un alt cadru procesual decât cel stabilit în forma clasică a rechizitoriului, ci schimbă doar forma de sesizare a instanței, prin încheiere, faptele și persoanele urmărite penal rămânând aceleași ca și în situația în care s-ar fi întocmit rechizitoriul.

Cel de-al treilea mod de sesizare a instanței se realizează prin acordul de recunoaștere a vinovăției. Astfel, după încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, procurorul sesizează instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond și trimite acesteia acordul de recunoaștere a vinovăției, însoțit de dosarul de urmărire penală.

Interpretând per a contrario dispozițiile art. 371 C. proc. pen., coroborat cu prevederile art. 328 alin. (1) și art. 329 alin. (1) raportat la art. 327 lit a) din același cod, atunci cînd actul de sesizare este chiar rechizitoriul, rezultă că obiectul judecății este conturat în cuprinsul rechizitoriului, ceea ce înseamnă că orice restructurare a acestuia, în timpul fazei procesuale a judecății, este vădit  nelegală.

În ceea ce privește interpretarea dispozițiilor legale menționate anterior, așa cum s-a subliniat în practica mai veche a instanței supreme[2], care își păstrează aplicabilitatea în cadrul procesual din prezent și se reconfirmă în jurisprudența actuală a instanțelor[3], ”prin fapte arătate în actul de sesizare a instanței sub nicio formă nu se înțelege simpla referire la anumite fapte în partea descriptivă a rechizitoriului, expuse cu prilejul prezentării activităților inculpatului, ci este vorba de acele fapte care sunt descrise într-o manieră susceptibilă să producă consecințe juridice, mai exact să învestească instanța, condiție care este îndeplinită doar dacă faptele arătate în rechizitoriu sunt însoțite de precizarea încadrării lor juridice și de dispoziția de trimitere în judecată”.

Astfel, se impune ca analiza de temeinicie și legalitate a acuzațiilor de către instanță să vizeze un control exclusiv al faptelor descrise în fapt și în drept, care se regăsesc în dispoziția de trimitere în judecată din cuprinsul rechizitoriului, iar nu să dea eficiență altor eventuale fapte despre care organul de urmărire penală a luat act, însă au fost lăsate în umbră pe parcursul urmăririi penale și nu au făcut obiectul unor veritabile cercetări.

În consecință, chiar dacă judecătorul fondului constată în baza actelor și a materialului de urmărire penală sau din din probele adminstrate în cursul judecății că inculpatul a săvârșit și alte fapte prevăzute de legea penală, totuși judecătorul este ținut în mod absolut de limitele în care a fost învestit prin actul de sesizare.

Din perspectiva asigurării dreptului la apărare al inculpatului, obiectul judecății constituie o garanție efectivă. Câtă vreme conflictul de drept penal dedus în fața instanței de judecată este încadrat într-un ansamblu limitat de faptele și persoanele arătate în actul prin care a fost sesizată aceasta, inculpatul își poate contura în mod previzibil și rezonabil atât apărările cât și așteptările în ceea ce privește pedeapsa ce eventual i se va aplica pentru faptele pe care le-a săvârșit. Altfel, dacă limitele judecății ar fi putut fi extinse oricând în cursul judecății și la alte fapte sau persoane, aceste garanții ale dreptului la un proces echitabil ar fi doar formale și frumoase iluzii.

Aidoma, dacă inculpatul are prefigurate încă de la bun început obiectul judecății și limitele în care se va desfășura procesul în care are calitatea de inculpat, atunci poate alege în cunoștință de cauză calea procesuală pe care o consideră adecvată situației sale (judecata în procedura simplificată sau în procedură comună). În cazul contrar al schimbării din mers al obiectului, pe parcursul judecății, inculpatul este vătămat, întrucât și-a manifestat o opțiune, la începutul procesului, ale cărei premise s-au schimbat.

Întorcându-ne atenția către prevederile art. 328 C. proc. pen., la care am făcut trimitere atunci când am vorbit despre prima variantă de sesizare a instanței, considerăm că dincolo de descrierea realizată în rechizitoriu, faptei trebuie să i se atribuie și o încadrare juridică în cuprinsul acestuia, desigur, fără ca instanța de judecată să fie ținută de încadrarea indicată.

În practica Înaltei Curți de Casație și Justiție a existat opinia conform cărei schimbarea încadrării juridice nu ar putea avea loc într-o infracțiune mai gravă în raport cu cea descrisă în actul de sesizare, fiindcă s-ar tinde către o nouă acuzație în materie penală: acuzație în materie penală care particularizează obiectul judecății este determinată prin raportare la dispoziția de trimitere în judecată și la caracterizarea în drept a infracțiunii, nefiind suficientă numai o descriere a unei situații de fapt pentru că instanța să se considere legal învestită. Acuzația în materie penală, deși presupune descrierea situației de fapt, conține un element sine qua non caracterizarea n drept de natură a contura consecințele actului infracțional și limitele în care ar putea interveni tragerea la răspundere penală (…) Mecanismul schimbării încadrării juridice astfel încât să cuprindă un element complet nou față de acuzația cu care instanța a fost învestită, în sensul reținerii în sarcina inculpatului a unei noi infracțiuni , având un obiect juridic total diferit și cu consecințe juridice noi, determinate de limitele de pedeapsă considerabil mai grave, încalcă atât noțiunea de previzibilitate (art. 7 CEDO), cât și dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzației în materie penală (art. 6 parag. 3 lit. a) și, ca urmare, în modalitatea descrisă, schimbarea încadrării juridice nu putea opera față de inculpat[4].

În ceea ce ne privește, apreciem că, atât timp cât nu sunt modificate faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, schimbarea încadrării juridice se poate dispune și într-o infracțiune mai gravă. Însă, acțiunile sau inacțiunile pentru de comiterea căruia este acuzat inculpatul nu pot fi modificate, chiar dacă procurorul a greșit atunci când a formulat capetele de acuzare și nici dacă din mijloacele de probă administrate în faza judecății rezultă altă situație de fapt.

Un rol fundamental în stabilirea obiectului judecății îl are procedura desfășurată în camera preliminară, deoarece în acest cadru se realizează verificarea prevederilor art. 328 C. proc. pen. raportat la conținutul rechizitoriului. Din perspectiva analizată prezintă importanță corelația între descrierea faptei și încadrarea juridică dată acesteia. În funcție de acest aspect ne putem afla în fața a două ipoteze de lucru.

Prima ipoteză vizează prerogativa judecătorului de cameră preliminară de a cere procurorului să remedieze neregularitățile actului de sesizare, iar mai apoi să restituie cauza atunci când rechizitoriul este neregulamentar întocmit și neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut în art. 345 C. proc. pen., dacă aceasta se reflectă în imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății.

A doua posibilitate se regăsește în art. 346 C. proc. pen. și constă în dispunerea începerii judecății dacă obiectul judecății poate fi stabilit. Într-o asemenea circumstanță, instanța va fi ținută de limitele stabilite prin încheierea de începere a judecății.

Tot prin intermediul camerei preliminare poate fi sesizată instanța în cazul admiterii plângerii împotriva soluției de netrimitere în judecată și desființarea soluției atacate, în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. proc. pen. Faptele ce vor fi deduse judecății vor dobândi o încadrare juridică din partea judecătorului de cameră preliminară, iar persoanele trimise în judecată vor fi doar cele față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală în cursul urmăririi penale. Trebuie precizat că, odată învestită cu soluționarea cauzei penale, în principiu instanța nu o mai poate restitui la parchet. Așadar, discutând despre această modalitate de sesizare, obiectul judecății va fi conturat prin încheierea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară.

Sesizarea materializată prin acord de recunoaștere a vinovăției se particularizează printr-un obiect al judecății limitat la faptele pentru care s-a încheiat acordul, a căror încadrare juridică este acceptată de inculpat, excluzând posibilitatea ca instanța să poată extinde limitele judecății dacă nu a fost învestită prin acord.

În concluzie, noul Cod de procedură penală a reglementat normalitatea în materie procesual penală, obligând instanța de judecată să soluționze cauza fără a putea dispune extinderea cu privire la alte acte materiale, fapte sau persoane, rațiunea fiind aceea că elementele noi trebuie să fie analizate distinct, într-o nouă procedură de urmărire penală, cu luarea în considerare a modurilor de sesizare prevăzute de lege, și nicidecum în cadrul procedurii judiciare pendinte, aflată în faza judecății.


[1] A se vedea Decizia Curții Constituționle nr. 102 din 25 februarie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 371 din Codul de procedură penală, publicată în  M. Of. nr. 386 din 13 mai 2020

[2] Decizia nr. 74/2001 – Completul format din 9 judecători, citată în Codul de procedură penală – Comentariu pe articole, coordonator M. Udroiu, ed. C.H. Beck, 2015.

[3] a se vedea Decizia nr. 82/A/13.02.2018 a Curții de Apel Târgu Mureș – www.rolii.ro:

[4] A se vedea Codul de procedură penală – Comentariu pe articole, Ediția 2, coordonator M. Udroiu, ed. C.H. Beck, 2017, p. 1511

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here